LA MARGINILE ARBORELUI BODHI

LA MARGINILE ARBORELUI BODHI




DECORUL I
“Roman” sau presupunere?


Cu merindarea nu prea departe de picioare, ţinând mâna aproape de pulpele osoase, presusupusul meu personaj îşi păstra pâinea aproape de picioarele dezgolite în partea de jos.Trenul scârţia uşor, iar o gânganie-n zbor[1] se învârtea nervos în jurul oricăror pleoape închise. Aidoma unor fortăreţe de carne, obrajii ei aprinşi aveau spasme egale, iar ochii deschişi larg rămăseseră fixaţi într-acolo, prea mult într-acolo.




DECORUL II
Nu e “roman”!



O livadă de meri trebuie sârguincios aranjată. Pentru fiecare fruct trebuie să ai un adevărat cult….Presupusul meu personaj[2] preferă lutul inflamat de roade, care nu se asortează în nici un fel cu ordinea bolnăvicioasă a oricăror pomi în continuă aliniere.
Un ochi de sticlă,un sărut,o cârja- altceva nu poţi visa vânând merii cu palma goala,ca de plumb[3].Dacă te gândeşti bine, iubirea e un fruct: e însă mai violentă decât mărul ales cu grijă de un personaj suspicios, ce cunoaşte şi strânge cu braţul unei rădăcini. Totul poate să fie lemn putred, uscat, ca un păcat întâmplator dintr-o matcă de otravă, lichidă şi uşoară.
Pot să-ţi destăinui: totul e irecuperabil, o amnezie a merilor dulci sângerând ca o rouă de pleoape.
In şase colţuri umane şi fierbinţi, merii păreau grotesc de goi. Goi[4], dar nu goi.Goi pentru că nu-şi pot croi veştminte şi nu goi pentru că ar fi fost hărăziţi goi. Se poate ca totul să fie o ambulanţă de vaiete ieşind inflorind din cotoare târzii ca strigătele de guri murind, îmbucând. Se simte, cu siguranţă nevoia unui amortizor ca această crimă să nu împrăştie zdrenţele crude ale acestui trup încins, de carne de meri.
Aici un măr fără de chip, dincolo un măr fără de trup revărsat pe călcâie….
Un semn de naştere urmăreşte un vas de lut şi o sămânţă de pom desfrunzit-se pare că e geamăn totul şi prea ridat de negru[5]. Nu se vorbeşte, nu se zâmbeşte, nu se fumează[6]…Un foc scrâjnind ca un tun peste creiere de măr zdrobite. E ca oprirea presupusului meu personaj într-o gară: se repede la o cişmea şi palpează frânte săgeţi eliberate de trup.
Torţa-undiţa, nimeni-cap de peşte, mar-mare, torţa aruncată- trup sfâşiat-eliberare!
Dacă arde totul, dacă arde, orice arată ca un chip ras de dimineaţă, totul ca o notă de plată încheiată prin ruptură.
Hai să ne adulmecam unul pe altul….




DECORUL III
Nicio crimă[7] nu are loc!


Bem, blestemăm şi dansăm adormind cu picioarele amorţite sub noi ca în faţa unei hemoragii de flori. Există în presupusul nostru personaj o sete a gurii deschise asemeni unui cauş ruginit.
Ni se pare că pasul îi e gros şi depărtat şi că piciorul îi e adâncit în teascuri împotriva curgerii unui râu umflat de gânduri. De aceea se oprea la fiecarea pas şi, cu mâini lungi îşi ridica picioarele aşezându-le cu grijă mai departe ca şi cum ar fi aşezat un aşternut mototolit din lână veche şi mirositoare. Părea ca e un alai de cămile: personaj presupus aplecat şi greoi, speriat şi curios. Apă nu e în fântâni, decât iarbă crescută şi sete!
Ideea e că palma a părăsit cuibul ….ciudată pipăire să nu-ţi mai gaseşti lumina printre crăpături şi ochii printre gene[8]. Cine ar vrea să vândă sau să cumpere gâtlejul de
pajură ori culoarea de sub unghii?[9]
Pare că textul meu[10] începe să cânte dintr-un burduf curios de dezacordat, pregătit doar pentru concerte în salinele verzi.
Personajul nostru înaintează şi înregistrează totul: panoul gării e tot acolo, la fel de murdar şi de îndoit, la fel de pocăit şi de galben, sălile de aşteptare cu miros de gelatină şi ulei, uşile trenului închise ca nu cumva ochii să pătrundă şi să rămână masochistic deschişi în afară,ceasuri cu capul în jos ca şi cum aşa lumea ar parea mai veridică ori mai sigură.
Îi fusese mereu teamă de gândul acesta care i se ascunsese ca o otravă în colţurile gândurilor….Dacă nu o să vină?
Sinistre i se păreau urmele aşteptării pe genunchi, în colţul gurii veşnic deschise.
Sunt clipe care dor şi care se întorc mereu în acelaşi loc, în aceeaţi rană, spre acelaţi chin. Iţi alungi un gând de humă, de aşteptare şi el se întoarce în acelaşi loc ca şi cum gândul n-ar avea noaptea lui….aştepţi ca pe-o scăpare mâna deschisă a unui început aprins, ceri ochiul închis al clipei viitoare ca pe o rechemare spre uşurare. Fiecare clipă e aceeaşi şi se repetă mereu şi mereu ca şi când ar fi un joc protesc de-a număratul…




DECORUL IV
Poţi să devii deodată singur, sau poţi doar să te formezi în timp

- Descalţă-te şi învaţă să mergi singur pe valuri în picioare…
E oarecum deranjant să te plimbi ca şi presupusul nostru personaj, sub jocul unor nori ce-i controlau umbra lunguiaţă de pe trotuar, întorcându-i-o, rotind-o, acoperind-o din când în când cu frunze crude şi moarte.
- Uite piatra filosofală!
- Asta?! Cu atâtea colţuri, cu atatea dureri?!
- Hai să învătăm amândoi să călcăm pe ea desculţi fără să ne dezechilibram…
Orice întâlnire îţi iscă o înşiruire disperată de amintiri. Amintiri pe care poate că nici nu le-ai trăit, clipe care urmează să vină sau care se pregăteau să iasă la iveală.
-Dacă o să te descalţi, piatra o să-ţi lase urme adânci şi nu ca oricare alta, urme exagerat de groase.
-Sunt urme necesare?!
-Pui şi tu nişte întrebări stupide şi surde. Stai: fă paşii calm şi cuminti.
-Imi ceri prea mult.Totul e dezorganizare.
Orice gând ca să fie gând trebuie să se încolăcească de tâmple, să se sfărâme şi să treacă violent prin tine, înspre un altul. Iată, poate de ce presupusul nostru personaj simţea deodată o prezenţă caldă alături şi mâinile începură să-i caute un adăpost lângă braţele acelea ascunse de lumina oricarei dimineţi care le-ar fi putut sfărâma.
-Hai să ne descălţăm paşnic….
- Vrei să-mi guşti palmele apoase? Ispita mea e dezhidratată…Coapsele mele sunt liniştit întinse peste oase mari, iar cerul gurii mele e palid de atâta ne-plăcere.
- Gustul chemării tale mă irită…Aşază-te peste mine greu şi crud şi lasă-mă să-ti desprind carnea de pe talpă şi s-o pun sub urechea stângă să-i aud fornăitul.
- Să nu atingi înfundat...
- Dar cum?
Crudul adevăr se strânge de multe ori scelălăind, poruncindu-ţi să dezertezi, ca o bancă mult prea încrustată, dintr-un parc închis cu puţin înainte să ajungi şi tu undeva.
-Cum?!
- Atinge-mă când lumea adorme cu sărutări străvezii de minciună voită…
- Lasă-mă….
- ……………………
- Sau mai bine hai să vorbim despre peşti şi capricorni!!!





DECORUL V
Tot nimic[11] nu e

Trebuie să fii nebun să digeri totul pe de-a gata, să îmbuci gurmand orice dorinţă şi speranţă, să asculţi sughiţând orice falsă şi disperată pledoarie.
Daca Cineva a creat totul în joacă înseamnă că noi toţi suntem doar un joc. Omul nu e om numai atunci când se joaca, visul nu e vis decât atunci când doare, ochiul nu e ochi decât atunci când e deschis…
Presupusul personaj calcă iarba şi apoi brăzdează cioturile ramase cu degetele-i goale. Clădeste şi modelează orice sân drept deasupra minţii întinse spre adormire.
De unul singur nu poţi înnebuni, de unul singur nu poţi muri şi învia. Alege o pereche şi invit-o înauntru, zâmbeşte şi întinde-o pe canapeaua roşie. Las-o aşa ca şi cum ar fi rămas repetentă la un capitol inexistent.
Nu jeli pe nimeni până nu eşti tu jelit, pui de om, crescut cu coarne lungi şi sticloase ca de vierme.
Om cu statut de afiş…Opreşte-te pe loc şi arată toţi dinţii. Esti identificat vită fără rasă, rânjind pentru reclame fără bani.
-Să nu treci strada fără să te asiguri,să nu laşi focul aprins, să închizi lumina, să opreşti timpul.Talentatul tânăr are nevoie de aplauze obsesive…
-Nu restaura trupul păsării cernite fără să ceri voie….
-Nu bea bere prea de dimineaţă şi nu-ţi lua o responsabilitate pe care n-o poţi digera decât cu trupul.
Trup mort, ochi deschis, timp oprit.
Izbit de zid, trupul evadează tiptil fără permisiune. Sângele se urcă pe băţul de chibrit aprins şi roade flacăra izbită de sol. Nu e într-o galerie de artă, ci într-o galerie a vieţii dintre paranteze. O damă, două dame, un valet, doi valeţi, o viaţă, două vieţi,o clipă, două clipe. Stop! -e periculos de regurgitat în apropierea unei sticle sparte de rugină. Zidul poartă urma corpului aruncat şi modelat.
Orice funerariu e prea scump si prea stingher-poţi, aşadar să zaci acolo până eşti remorcat.Totul e în pregătire ca-ntr-un mesaj morse ascuns în spatele spuselor unei fiinţe cu guturai.
-Iţi dau răceală- retrage-te imediat. Ascunde-te în flancul de retragere fără să te înroşeşti sau să declari că ai vreun hobby.
-Hobby-urile mele sunt gătitul, teatrul şi opera. Bizar şi enorm de neînţeles.
-Minţi ca un fanfaron epuizat de glume şi de sinceritate.
-Eşti serios vreodată?
-Nu, nicicând- nici măcar atunci când plâng sau jelesc, ochiul meu nu pare stins în el.
-Vrei să-mi spui ceva?
-Nimic.Punct.E mai bine să mori aşa şi nu întors înspre vreo întrebare.
- Cât e ceasul?!
Viclene mâini, viclean Dumnezeu. Adam era gol, neştiutor de goliciunea sa, dar inconstienţa te acoperă, prefecându-te. Poate că Dumnezeu îl făcuse dintr-un capriciu, poate că-l modelase doar dintr-o dorinţă ascunsă, aceea de a vedea o fiinţă nesfiindu-se de goliciunea sa ci purtând-o ca pe o povară. Primul om a fost Adam, apoi Sisif, Don Quiqote şi iar Adam. Noi ceilalti suntem doar nişte (re)creaţii gata de a fi demolate şi îndreptate spre un punct cardinal nebun de departe[12].
Primul om a fost Adam- gol, inconştient. Sisif a evoluat e semi-gol, acoperit de bolovanu-i semi-negru prin reflecţie, semi-inconştient. Don Quiqote e însă acoperit şi oarecum conştient de existenţa-i şi apoi din nou la Adam-o fiinţă de o goliciune acoperită, conştient-inconştient,alb-negru. Totul e duplicitar…viclene mâini…
Să presupunem că personajul nostru e investit prototipic. Să presupunem că împrumută coordonatele unui Adam modern.
Analiză de conţinut:
Intre Adam şi Eva era linişte ca şi cum liniştea aceea nu avea să se sfârşească niciodată. Şi atunci li s-a mai dăruit ceva: au fost dezbrăcaţi de linişte şi li s-a turnat-o pe dinăuntru, iar pe dinafară au fost lăsaţi goi.
Singuri. Liniştea lor se împreuna, se destrăma şi apoi se reunea la fel de ucigător.
Autoportret cu dentină de fluturi şi unghii de rană: Adam pierdut, oprit în pânze peticite de păianjen rânjind cu gura dureros de cioplită. Imobil şi Singur. Eva e nouă. Nu ştie şi nu întreabă, e mirată şi frumoasă. E frumoasă pentru că nu ştie, pentru că refuză să ştie. Ea pare mobilă şi nicidecum singură. Atunci, sub arborele Bodhi, de ce să aibă nevoie de el? De ce-şi arată dinţii umezi într-un surâs eruptiv? Ochii lui sunt palizi. Muşchii se bat alene şi obsesiv: joc de golf cu piese de şah, puse în castroane murdare, ispită, durere, chin. Rumeguşul amintirilor încă ne-născute îi astupă urechile cu-un cantec violent.Il cântă ea, sau poate e doar un ecou al unor sirene carnivore. Eva era acum aproape de el, şi el se zbătea cuprins în încheietura durerii. Ii atinse podul palmei şi sânul umed ca o mare gravidă de peşti eşuaţi. Râdea cu gura căscată: beatitudine şi mister, oglinda-indigo, Adam-Eva. Părea că gândul o sa i se rupă ca un joc de puzzle scăpat în grabă pe treptele blocului de vreun copil proaspăt pensionat[13]. Eva râdea, iar el gemea că n-o putea atinge. Ii întinse mărul şi el o privi tulburat căutându-i dinţii, lăsându-se ademenit între ziduri de gânduri. Şi muşca chinuitor din mâna-i portativ de ispită. Ii atinse grumazul gâfâind. Orfani, Imobili şi Singuri. Imbrăcăminte- Lăcomie-Autoportret-Vinovaţie-Nimeni printre nimeni[14].Viclene fiinţe!




DECORUL VI
Trebuie să existe toate personajele!


Se întamplă adesea să fi privit simplu şi obscen ca şi când eşti acuzat de toate crimele comise undeva, cândva. Ţi se întamplă atunci să clipeşti repede şi regulat.
-Intrebarea mi se pare puerilă. Indirect, am răspuns afirmativ pentru că sunt adeptul principiului că real e doar ceea ce putem vedea şi pipăi.
-Ştiu că e o întrebare cam…Eu cred că poţi să-ţi reeditezi oricând fiinţa. Ştii,un vechi filosof stoic văzând timiditatea ucenicilor săi ce l-au surprins în bucătarie,le-a zis:”Indrăzniţi. Sunt destule imagini ale unei metarealităţi şi aici după cuptor.”[15]
-E adevărat. Şi pentru mine umbrele trecutului sunt fantomele vii ale unui timp reversibil, mustrător pentru incapacitatea noastră de a le sesiza prezenţa sau modernitatea.
-Impreună înseamnă aşadar, un traseu iniţiatic comun, un dialog al acumulărilor spirituale pentru marea confruntare cu viaţa sau cu moartea. Impreună înseamnă aşadar, o categorie existenţială, în care eurile dialoghează într-o confruntare armonică. Nostalgia celor două repere: confruntarea şi dialogul se regăsesc contopite în această epistemă a totalitatii-împreună.
-Cine eşti tu?!
-Dincolo de faptul că sunt un sistem dinamic, un nod structural de relaţie şi funcţie, exist ca un discurs despre o semianatomie care, de altfel, mi se pare banală,dar mă menţine într-o criză aproape lipsită de sens, aceea de a nu mă recunoaşte şi de a nu fi recunoscut.
Astfel presupusul nostru personaj prinde contur. Schiţat vag şi confuz, el pare stingher, predispus euforiei autosdistrugerii şi liniştii meditative. Pare curios şi singur, angajat în schimburi de gânduri cu sine, cu un altul.
Fiinţa e dublă: o parte răzvratită şi o alta “moartă”.
Răzvratirea e esenţa permanentă care atrage în contingent acest- oricare iluzoriu, dar nu şi minciuna ca punct de plecare al crimei. Supremaţia o deţine însă, teoria reprezentării realităţii, trăsătură definitorie a minciunii-crimei fiind denunţarea unor tendinţe de sustragere a vieţii printr-un refugiu în diverse sisteme artificiale de promovare a unei realităţi inutile. Şi atunci totul devine o comedie narativă: cadavrele ni se aşază unul peste altul şi suntem puşi în faţa unui fapt fără rezolvare, acela de a ascunde toate acele forme geometrice de carne şi os. E o prostie să priveşti la televizor oameni care-şi omoară soţia, soră, copilul, fratele.
Celuilalt i se întâmplă tot felul de lucruri interesante şi extraordinare. Primul colindă străzi, simte durerea, cunoaşte apăsarea, urlă de singurătate. Celălalt răspunde impasibil, se ascunde în odăi închise, priveşte în mod mecanic lucruri ce nu aparţin nimănui,sortite pieirii. Uneori Unul se întâlneşte cu Celălalt şi-şi răspund cu teamă alte cuvinte ce se completează cu sete şi suspans. Îi plac ceasurile cu nisip, ochiurile bine prăjite, aroma cafelei făcute pe sobă, ţigările lungi, bine bătute…Celălalt împărtăşeşte şi el aceleaşi preferinţe, însă într-un mod plin de vanitate, ce-l transformă într-un actor curios de târziu în reacţii. Exagerat e poate că nu există o relaţie tocmai ostilă. Fiecare trăieşte, ngăduie celuilalt să trăiască, astfel încât un celălalt să se poată justifica pe sine şi pe un celălalt. Puţin câte puţin îşi cedează câte ceva, căci nimic nu aparţine nimănui, nici măcar celuilat. Puţin câte puţin îşi cedează câte ceva, deşi cunosc fiecare dintre ei că obicieiul le este de a falsifica orice trăire sau durere. Astfel viaţa personajului nu e nimic altceva decât o goană necontenită, de eliberare, de-a joacă cu timpul şi eternitatea.
Nu sunt nici gemeni,nici firi asemănătoare, nici plăsmuiri ale aceleiaşi fiinţe…
-Hai să ne cloroformizăm mai bine…
-De ce?! Dai iar semnale SOS pe canale închise, sau ai senzaţii de vomă persistă?!
-Este straniu să vorbeşti despre stări pe care nu te simţi în stare să le experimentezi….
-Fiecare încercare documentativă de crimă echivalează cu …
-Păstrează distanţa….




DECORUL VII
Să presupunem că suntem meniţi să mai fim…


La început a fost liniştea.O linişte dureroasă şi pustie ca nişte ochi negri întorşi înapoi şi închişi: rece, pustie, dureroasă şi monoton de ucigătoare linişte.
E greu să supravieţuieşti unuei linişti care ţi-e destinată şi pe care o urăşti din adâncul sufletului tău. E ca şi când a-i duce o conversaţie obositoare de a convinge pe cineva că punctual tău de vedere e unul simplu, sincer dar adevărat pe când ceea ce ţi se propune e doar falsă pledoarie despre lucruri pe care nu şi-le asumă nimeni, lucruri ce devin dureroase în ascunzişul lor dureros. Sunt lucruri fatale pe care le spunem pentru a supravieţui unui fals sistem de viaţă ce ni s-a dat. Suntem strânşi în această schemă ca-ntr-o zbatere melodramatică: a încerca să trezeşti un vis care doarme, a ridica o ţigară aprinsă, a epiuza un pachet de biscuiţi, a te dărui fără a întreba dacă generozitatea ta a fost suficientă.
Dispunem oarecum de noi înşine aşa cum noi înşine dispunem tot de noi. Totul există de când existăm şi moare în cuvinte ascunse sub perne obsesiv de aranjate…în linişte.
Totul e în linişte ca-ntr-o zbuciumare a cârtiţelor de lut. Gândul înseamnă linişte, ochiul înseamnă linişte, pasul înseamnă linişte, omul înseamnă linişte. Omul e doar linişte şi o refuză cu atâta voluptate încât devine linişte.
-Nimeni nu ştie nimic despre mine, nimeni nu vrea să-şi doboare liniştea deformând-o pe a mea.
Adam s-a născut din linişte, iar Eva din liniştea lui: două linişti concentrate într-o fiinţă. E prea mult, e prea greu, e prea dureros. Ne purtăm în spate liniştea ca pe o rană clocotită, ce se vărsa afară din noi, tot pe noi….
Să-i explicăm personajului nostru atât de confuz acum: supremaţia o deţine teoria reprezentării realităţii. Se poate trăi altfel într-o minciună a adevărului?
Plăcerea, cu siguranţă, nu e un compromis şi nici simplă intenţie (incidenţă, după preferinţă!) omenească. Lipsită de pecetea adamică, plăcerea devine afrodisiac divin.



DECORUL VIII
Să încercăm să ne supravieţuim

Gândurile i se încolăceau repede şi alergau apoi subţire pe vârfurile ochilor, ocrotindu-i. Pe plajele umede ale obrajilor grijile vibrau sufocător. Se ridică repede şi-şi încheie bluza desfăcută în partea de jos. De-a pururi priveghind, mâna a devenit umbră de păsări pe acoperiş, şi pieptul o movilă de vreascuri pe care se roteşte carnea precum o rugină.
Malul pare că se surpă...În jur, e un desiş în care puii fiarei scâncesc, iar umbra simte durerea iezilor tăiaţi pentru o zi. Şi atât…Vipere spurcate, demoni înghesuiţi în viespare…Ei vor să închidă omul în foruri de lut, vor să-i mutileze gândul şi pasul. Ca nişte hamuri ude, metereze argintii ţin gândul legat între ziduri.
Izbucni în obraji roşeaţa şi o căldură înceată înnoda genunchii.
-Delectările aduc sufletului strălucire, dar nu şi tărie…
-După cusururile noastre judecând…
Nările-i stăruiau asupra oricărei întrebări, conducând spre un final oarecare, fără să dea socoteală cuvântului, sorbind o forţă care se lasă înfrântă cu gingăşie. Ca o pată de ceară gură-i rostea cuvinte înlănţuite şi pale.
-Prăfuit pare omul când rămas singur îşi caută gândurile ţipând tare şi nesigur. Pare-se că e un leş arămiu sau chiar o umbră ştearsă de var. E suficientă o viaţă de om pentru a învăţa că lumea nu-i a nimănui şi că orice cuvânt e o parabolă despre remuşcare? De prea multe ori marfa e prea scumpă şi prea rară. Tare e ce nu poate fi moale, iar gândul e adesea disproporţional cu cuvântul.
Orice teoremă trebuie să te înveţe ceva….
Desfundate, buzele se mişcă sistematic .
-Curioasă predică[16]…
-Rugina linguşind inflamaţiile genunchilor roşi de apă şi târâţi surpându-se spre altare. Aripi tânjind spre exod, trudire-n cărămizi noroioase. Priviri curioase aruncate cu vină. Gura rosteşte mereu şi mereu cuvinte despicate în decoruri reale şi vrăjite.
-Nu, eu nu sunt doar o altă jertfă neprimită.
Cu obrazul lipit de stele, degetele-i sângerau uşor, iarcele de la picioare, turtite şi de seu păreau singure şi inutile.
- Ochi împlinindu-se-n suspine…
- Goniţi de amintiri…
- Piatra-i puternică în flacăra-i.
- Extazul nu e nimic altceva decât un banchet în care drepţii sunt beţi.



DECORUL IX
Mor[17], deci exist!

Apartamentul presupusului nostru personaj e curios de ordonat[18]. Peste capătul lânced al patului salăjluieşte un portret calm, aproape în semicerc, care tace adânc şi sigur. Încăperea albastră se aşează molcom în peisaj: un pat somnolent şi imperturbabil de tare, ars de miresme, saltele răsucite în colţuri, pe pântec. În coastă o imensă gaură, ce nu doare, din care sângele refuză surprins să iasă! Cameră goală cu o canapea până aproape de tavan, cu lămpi haioase aluncite pe podea, cu cărţi bătute peste cărămizi arse, cu chiuvetă dansantă din care ţâşnesc spasmonic jgheaburi de apa mocirloasă şi vagă. Din belşug pentru fiecare…O cabină de baie, peste şanţuri de scurgere, ce apare la căderea nopţii şi rămâne prelinsă acolo.
Casa e un trup cu pielea jupuită[19].
Sfârşeşti prin a fi obişnuit cu copacii statici şi inutili pe care-I zăreşti zilnic şi care te invită să nu-ţi schimbi rută…E acelaşi drum mereu şi mereu,cu aceeaşi panoramă,încărcat cu aceeaşi speranţa.
-Hai să tăiem iarbă pe unde a rămas urmă vreunui om,să rupem orice ciot de gâfâială,să ştergem hoitul unui om desculţ şi singur,speriat de nefiinţă şi întuneric.
Bruiaj sonor şi afectiv….
-Te urăsc râs sălbatic şi neînţeles.
-De ce?!
-Pentru că mă fericesti!!!!
-Să nu încerci să-mi faci un portret după ceea ce vezi,pentru că e păcat să mă dezgoleşti fără să mă doreşti deloc….Mă descompun încet pentru ţine,epidemic,fără să urmez vreun buletin meteo sau vreo scrisoare epistolara.
- E păcat să fugi de la locul crimei că şi când vină ar fi a ta.Te-ar caută zi şi noapte,mereu şi mereu şi tot te-ar găsi.Te-ar închide în gânduri apăsătoare şi stinghere şi ţi-ar da foc.
- Nu vreau eseuri despre elemente primordiale ci doar o reincarnare în trupul meu putred şi îngheţat…
- Te-ai putea contamina şi tu-nu te speria nu e nimic intenţionat în gestul meu de a te cuprinde că pe o mireasmă de carne şi purpură.
- Sa nu fugi niciodată pentru că e de prisos.Atingerea ta e atât de calmă încât mi-e teamă să n-o înăbuş.*
Ş-a pierdut câine sau ş-a găsit portofel…Se caută fiinţă umană prăbuşită în visare şi uitare.
- Nu,nu trebuie să-mi cânţi în seară asta cu lacrimi contractate şi lacrimi stinghere.
Presupusul nostru personaj a trecut,precum Harap Alb orice test (voit/nevoit) la care-l supusese vreodată cineva:uită că şi când n-ar fi existat(cine,unde,când),nu uită că şi când n-ar fi existat,nu pleacă că şi când n-ar fi trăit,nu plânge că şi când n-ar fi iubit(ce,pe cine,unde,când,cum).Respiră doar lung şi caustic,că o eructaţie voit înţeleasă.
-Taci,şi aşteaptă-mă!
- De ce?
- De aia!
- Multumesc!
- Cu plăcere!








DECORUL X
Destul de neimportant

Să ne aşteptăm presupusul personaj sprijiniţi într-un fals plictis, de pereţi umezi şi scrişi.
Hai să chemăm în aşteptare vulturii să ne ungă buzele cu lut, mânjindu-le cu tăcere. Răstignit peste cioburi, prezenţa sa e infamă.
- Dacă mănânci inima unui cal poţi deveni unicorn…
- Evită prăpăstiile….
- Hai să ne jucăm cu praştia…
- Vântul te-a scos deja din gândul meu[20].
- Când?
- Intr-o iarnă, pe un munte.
- Cum era?
- Ningea cu cuvinte peste o inimă întinsă la pământ.Am auzit că tu ai fermecat câinii care urlau prea devreme la lună.
-Nu plângeai tu strâmb şi inegal?
-Plângeam în formă de dreptunghi sau triunghi, cu forme stinse şi plăcute.
-Eşti mesagerul cuiva?!
-Problema e că aud strigătul tău a pustiu, că simt visul tău prăbuşit peste mine.
Văd adesea chipul tău răsturnat în spatele melcilor cerşind a ploaie. Şi-au dărâmat visurile peste mine şi flori mi-au căzut pe tâmple; mi-au rămas doar cuvinte pe care le-am păstrat pentru întoarcerea ta din forme de linii şi culori.
-Pe aici a trecut doar un copil singur respirând prin cuvânt. Pe aici a mai trecut o cometă solitară fără forme şi culori, a mai trecut apoi o aripă fără margini de apă şi soare. Pe aici au trecut fluturii, fără aripi doar cu flori, iar eu sunt mesagerul lor.
-Iar eu ardeam ….şi doar chipul meu mă privea curios de distant.
-La marginea pleoapei adesea intră în mine o pasăre neagră ce-mi cântă pe buze cu lacrimi. Şi atunci ieşind pe ziduri încep să plâng că în loc de braţe mi-a ieşit o aripă albastră ce se chinuie să-mi fure cărările şi cânturile roase de ploaie şi lumânări.
-La rădăcina merilor dulci te visam bântuită de plâns, cerşindu-mi mâna cea dreaptă şi ochii fără de noapte şi fântânile rupte de gândul păianjenului, fugiind de ierburile sălbatice ale unui posibil început.
- Vezi, eu am ieşit neispravit din palme şi urzitoarele s-au repezit peste umbra mea, lângă inimă şi m-au ameninţat c-o să nască pui de şerpi, dacă nu le cioplesc o soră albă de lut, îmbrâncită în strigăte de triumf şi roită în cer deschis. Şi acum îmi cere vamă zborul păsării negre şi limba salcâmilor de ceară de pe un suflet.
- Tacută şi spălată de lacrimi, cu ochii alugaţi departe, mă lepăd de cer şi de tine. Aplecată deasupra gândului, mă regăsesc acolo unde apele lumii se strâng.
Ce am descoperit doar acum e că personajul (încă presupus!) apare aproape subminat de misterul ce pare că mocneşte sub el. Curiozitatea nu-i este străină, ci îi vesteşte exploatarea durerii şi-a disperării. Nimic (şi prin urmare nici el) nu e tragic, comic sau curios…e doar aşa! Ce se întâmplă cu personajul este că acesta se afundă mereu în împletituri de lucruri cu o poftă mitică, lucruri pe care le reeeditează, măsurându-le din cap până-n picioare cu durere şi dispreţ. Senzaţia fizică e doar o teorie care revine conştiincios. Steril e doar cuvântul…Incomunicabilitate între cuvinte şi necomunicantă între trăiri. Situaţiile şi personajele trebuie să se schimbe până explodează în construcţii tragice de la atâta retragere din viaţă. Trudă neîmplinită…Tapiţeria continuă să fie monocoloră…Acelaşi personaj, când calm şi impasibil, când provocator, când viclean cunoscător al unei post-existenţe, când suferind, violent, impasibil, dureros de temător. Mereu însă acelaşi…
Te întorci la începuturi că la o datorie a unghiilor tăiate şi a părului spânzurat peste noapte?
-De-apururi priveghind ochiul meu a ajuns pasăre de bronz pe acoperiş. Pieptul meu e o movilă de vreascuri de care se lipeşte în cercuri carnea.Sunt, uneori mestecenii atât de departe de apusul ce ne strânge în viespare, şi atât de aproape muntele de care cel se atinge fumegă. Sub grinzi de prune uscate şi reci, îmi curgea din încheietură răşină, mai străvezie decât leşurile. Humă vomitând după cuvinte,cuvinte răbufniind printre ziduri vagi de alfabete sumare. O mână de mamut a rupt gâtul ierbii-ochi de bătrâni jelind gândul meu pustiit. Nopţi de ierni cu cartofi în cuptor s-au înecat toate în rănile mele de petale.
-Dincolo de gură, fiinţa ta se preface în umbre din care lumina nu se mai poate întoarce. Cum se încovoaie sălbăticiunea în răcoarea paşnică din ochiul puiului ei, aşa te doreşte sufletul meu curgând către noapte, prin plute subţiri. Neatinse cămări în care dorm păpuşile vii sunt palmele tale. Trupul precum un scrib, sfios îngână lumina zilei, tăcerea cu şoapte.
-În aiurea îţi tragic chipul pe roată şi ţi-l agăţi de copacii înfloriţi de moarte.
-Ochiul are noaptea lui ascunsă în veriga de aur a degetului meu, cu chipuri sfinte ce se sting şi adorm.Turmele au rămas, după urma săgeţii, în sângele lor cu grâu încolţit pe creştet. Ca un schit arată palmă ta aprinsă, învelită în hârtie. Gura ta se zbate ca un cerc de ape.
-Băştinaşi fără flori, fără pământ sapă sub unghiile mele ca să dea de ulei aprins în ureche….
-Fără de slugi îmi adun merele putrede, căci mâna ta a plouat, cu surâsuri de gutui-rânduri dintr-o scrisoare…
-Ofrandă, gravitate suavă, ecou de toamnă.
DECORUL XI
Să învăţăm să punem paranteze![21]

Decorul pare mai sumbru. Capre printre morminte, furnici urcând spre lună, mirosind a unt-de-lemn de frunze, blesteme de vânător, berbeci gâfâind prin zăpadă, scripeţi de lemn cariat, răni subţiri de cocor, buze uscate, aripi tremurând.
Presupusul nostru personaj îşi poartă timpul cu cămăşi de slujnice, deasupra ochiului mort. Pe lespezi de fag, ca o spumă în clocot, aşteaptă să rostească viril, silabe geometrice ciugulite de var. Sub degetele lui clevetitoare, sporeşte liniştea –n umeri şi sub veştmântu-i trunchiuri se aud răsunând.
Lăcomie…Gândul îi roade creştetul săpat în fântani, bătătorit de litere aprinse. Hoţ tânăr….Scări şi funii îi caută ochiul. Plutind printre bivoli –oasele copilei se întocmesc[22]. Florile mărului ca mugurii plesnesc prin tălpi, tocite de adânc în pâinea dospită de foi.
Tipare stricate de dimineţi cu ţărână în gură. Muşcând din veninul înfăşurat într-un hohot de plâns, hainele lui sunt tencuială leproasă. Alungând cocorii, luna a început să fumege, licăriri peste figuri de lut aprins. Prăpăstiile se gudură între pleoaple.
Se aşteaptă un semn. Se pare că greierii adulmecă somnul şi se pare că genele cad încet peste oase de lână…..S-au prăbuşit păsările peste tot…
Îngropat în oglindă, presupusul personaj zgârie cu unghii de ceară masca hidoasă a peştelui, înghiţind marea moartă ca pe un aşternut de flori. Îngeri cu mâini osoase se topesc pe cărări ascunse, murmurând cu aburi în gâtul cerbului ucis de muguri. Prin ecouri rătăcite în cumpene de ape arămii, noaptea a devenit un câine şi latră la lume ca la un os mort. Cu amiezile încolăcite de trup, la marginea ţipătului, fântânile albe de frig târăsc ochiul apelor din creştet.
Personajul e orb ca un tăciune cu păduri adunate la picioare. Face uneori paşi uriaşi înapoi în propria voce, ca-ntr-o rătăcire de ţipătul păsărilor desperechiate printre oase şi cioplite în troiţe de lut. Ca o gură de fată închisă în pumni,cuvintele lui sunt arse sub pleoape, iar ochii lui sunt dincolo.
Nu se mai poate locui în cuvinte de frică c-o să asistăm la o nuntă de salcâmi în vid…







DECORUL XII
Cazul Dora!


Mari drumuri în palme, nedesminţite plecări….Insomniile ne împung în auz….
-Ca un somnambul mă clatin între mine şi tot. Timpul, prin amintiri şi oase îngrozite, se izbeşte de buze-mi şi mi-e teamă c-o să devină Crai nou şi o să mă despart de cer.
-A trebuit să viscolească între pleoape, şi-n lutul mâinii să-mi crească zei şi-un cal fugea cu gândurile mele să mă atragă în cuibi de rândunici.
Degetele unei mame[23] picură păsări întoarse înspre munţi. Tălpile sângerează vinovate târându-se pe trupuri târzii şi viscolite….
-Îngropat până în creştet în oglinzi de uitare, privesc femeia prăbuşită în părul ei negru, culcată peste timp şi zare, rostoglindu-se liniştit peste umărul meu golit de fantasme că un lan de secară înnecat în amurg.
- Braţul meu e un animal obosit născut dintr-o bucată de carne blestemată să moară la naştere!
- Flori de măr şi femei în piatră născând păsări albe pe porţi. Ceea ce e străin se aude prin carne înflorind şi măştile se dezmembrează în odăi cernite egal colorându-se. Cu firul de păr, hai să încercam feţele vinului vechi vărsat pe faţa de masă.




DECORUL XIII
Să încercăm să ne clarificăm!


E un decor în care răsar păsările în nelinişte, sculptând aceeaşi genunchi roşi de apă. Arar lumânările se vor aprinde tulburate, iar clipele vor roi jupuindu-ne câmpiile sau poate cerul. Toată această pledoarie cere presupusului nostru personaj să se descopere de arbori şi de muşuroaie. Doarme şi ochiul ploii ascuns în tăcere. Să ne despicăm zodia sau lemnul pe care am răstignit timpul…
În spaţiul închis în care se află presupusul nostru personaj, se poate păşi doar legat la ochi şi cu picioarele goale. Dacă priveşti prin vizorul uşii îl zăreşti calm, fragmentând cu degetul mare crâmpeie de cuvinte. Cum face? Le ţine ridicate sub lupa ciobită, le învârte în ocoluri de răşini şi le sparge calm de altare. Pare că pribegesc în mâna lui ore de amintire sărate de nectar, mute şi distrate. E un nectar amar căci niciunul dintre eroii presupunerii nu poartă lauri ori pocale de mirodenii.
Pe tavan un punct mic şi stupid se roteşte cu durere. Apa picurând nervos pe un taburete de zugrăveală veche. E ritmic zgomotul surd ce se aude răstit dinspre catacombe.
Genele lungi se varsă dureros pe cerneală …
-Înnebunit în labirintul ecoului meu. Sunetul ochilor tăi mi-a înnăbuşit sinuciderea, strigătul mâinilor tale mi-a rupt gândul grotesc şi murind prin palme am învăţat că dragostea mea e o glumă….
O lanternă grohăie pe sub tapiţerii vechi. Ochii închişi sunt ca o ţintă de durere. Ca un ascunziş de carne, tâmplele i se rotesc uşor şi spre stânga şi spre dreapta. Presonajul se simte atunci hăituit şi se aşază cuminte, culcat. Doar atunci i se pare că umbra îi este maltratată de sudoare.
- Inceputul înţelepciunii e teama că nu va mai răsări leuşteanul!
Mâini blestemând o caricatură de ţipăt. Se pare că trupul său îşi pârpolea mădularele peste care falca altcuiva se dechidea tunător lăsând dâre adânci de ceaţă.
-Îţi baţi joc de mine sau e doar un mod de a fi a mea?
Ascultase prea multe predici rostite schelălăit. Liniştit şi impasibil. Cuvintele încrucişate se rezolvă simplu şi fără ajutor mai ales dacă sunt pentru începători. Întrebarea e cine e începător şi cine e avansat ,cine e capabil şi cine e acasă.
-Cât îmi dai că să te uit?



DECORUL XIV
Să râdem în tăcere!


De prea multe ori se apropie de noi necunoscuţi. Firi palide sau invalide, părţi femeieşti ciobite, părţi bărbăteşti curioase.
-Androgin e doar cel ce tace şi recunoaşte!




DECORUL XV
Să nu lăsăm goluri prea mari între cuvinte


Sindromul pare de neînţeles. Scrie mult şi iubeşte puţin. Cât aştepţi atât şi primeşti. În schimb, poţi obţine doar o părere stupidă de grăunte măcinat subtil pe sub mână.
Nu e greu să orbeşti- e ca şi cum ţi-ai apăsa un băţ de chibrit pe pupila-ţi dilatată şi ai penetra o întindere de spumă musculoasă.
-Să zbori spre doi ochi deschişi larg şi fixaţi spre o destinaţie prost aleasă.Trebuie să ai o pistă de aterizare şi-o aripă de fier.
E grotescă imaginea opticianului tăcut şi zgârcit ce-ţi apasă spasmodic pupila deschisă mai mult de o zi.
Chipuri de oameni se îmbulzesc pe la porţi şi uşi descuiate…..


DECORUL XVI
Să vedem ce mai putem clarifica

Despre presupusul nostru personaj s-au spus suficiente lucruri, nu pentru a-i schiţa portrete sau pentru a-l înţelege, ci pentru a ni-l asuma că prezenţa constantă. O ruptură de sine prin clarificare, ar fi imposibil de realizat şi asta pentru că trebuie să învăţam să renunţăm la compromisuri, la roşul vigilent al seminţelor timpuriu prăjite.
Conştiinţă şi vigilenţă- există şi discursuri despre situaţii oportune şi la locul lor. Hai să ne arestăm unii pe alţii de câte ori ne încolăcim unii de alţii, strângându-ne gleznele la refuz…Ce se vrea? Poate o normalitate aşa cum un om normal o vede sau poate doar o anormalitate mai lumească şi mai uşor de controlat.
Experimentul comunitar eşuase… Şi totuşi fereastra e larg deschisă: urme de gene târâite, efecte ale degetelor lovite de pervaz…
- Ce – mi ceri?
- Nimic.
- Chiar asta nu am să-ţi dau….
Acelaşi discurs, aceeaşi acuzare, aceeaşi damnaţi…Recursurile prelungesc o stare de complacere stupid generală. Obişnuinţa poate naşte durere. Repaos total…
Şi poate că toate lucrurile nu sunt altceva decât copii ale unor fantasme, fantasme ale unui timp reversibil, mustrător pentru incapacitatea noastră de a le sesiza prezenţa. Şi totuşi, dialogul e mereu posibil chiar şi într-o stare iritantă, posibil de confruntare. Se poate să fie sensibilitate absurdă şi nu doar simplă filosofie.
Ros de dureri şi marcat de întrebări, presupusul personaj (re)devine ispitit de prezent în discurs, căci orice păşire a sa spre necunoscut ajunsese să echivaleze cu promovarea unor contacte şi integrarea într-o altă trăire. Această limitare ne conduce mereu către noi înşine, acolo unde nu mai trebuie să ne retragem în spatele unui punct de vedere obiectiv, căci acolo existenţa nimănui nu mai trebuie să ne fie obiect.
Minciuna echivalează cu amăgirea….
-Dacă sunt minţit şi amăgit-din neştiinţă apar configurările, iar din configurări apare conştiinţa!
Personajul alege să fie impulsionat.
-Până la urmă, orice cuvânt e prea tăios de subţire pentru a fi înţeles şi mult prea adesea orice urmă de sentiment e prea disperată pentru a fi luată în serios!
Acest mascat apostolat e mult prea virulent. Aventura ajunge astfel să fie răstălmăcită, devastată de barbari atletici şi comozi. Să nu ne bruscăm…










DECORUL XVII
Cât timp putem să mai fim…



Să clarificăm faptul şi fapta…Asemenea termini- fetişuri ne inspiră un adevărat cult faustic al faptei.
Presupusul personaj are, cu siguranţă, un simţ al utilului şi al plăcutului creator. Obnubilaţie, antropocentrism, echipolenţă, totul sub semnul sancţionalismului modern.
Ispiratul:… Am.
Autonomul:…Să fie.
Hai să ne presupunem, ca şi când cerul n-ar fi prea târziu sau prea curând brodat pe o bluză cusută cu in. E prea cuminte pentru macii de fum să se dezbrace cu public.
Contrar naturii sale, presupusul nostru personaj se simte mai bine departe de sine, pe uscat sau pe ape domoale, palide. În pântecul de peşte e greu de iubit.
I se contractă dinţii de melancolie. În întuneric nu-ţi poţi număra calea inversă înspre tine. Cu ochii închişi, e totuşi lumina; luminează un far din obraz întors spre retina ce doare când e montată acolo. Dar chestia e că ţi se montează în somn, prin nebăgare de seamă. Nu ţi se dă niciun semn, şi nici vreo avertizare. Te trezeşti aşa, luminat de îndoială şi curăţat de orice dezinteres. Te simţi prea compresat matematic şi istoric.
-Să vorbim despre altceva. Incantaţia silabelor tale dă de bănuit…
-Poate porţi prea mult metal turnat fierbinte peste unghiile de smoală. Zideşte femeia cât e în pântec….Mâna mea te apucă lacomă de un genunchi. Nu e osoasă şi nici tăcută. E prea târziu întinsă, ca să-ţi mai poată pipăi coapsă lungită şi deschisă.Te pot săruta doar cu dinţii din faţă, căci buza de sus mi-e cusută de trup, iar cerul gurii mă arde cu spumă….De vrei să te întinzi peste mine dormind, îmi vei zdrobi nara de sus şi ochiul meu apos te va adăposti.
Mi-e ochiul mare şi echilibrat. Al tău e singur şi murdar, ca sânul drept ce-l porţi pe afaraă, cu teamă şi respect. Când sunt eu, atunci îţi pot vorbi deodată, cu dezinteres. Altfel, mă pierd în fragmente mici şi oase ce mă înfig lătrând cu gură. Pe cărare înspre ţine mă fac mic şi deloc….Deschide trupul că să mă poţi vedea de la distanţă vomând o disperare. Greaţă în comun….Depărtarea ta frige frivol la încheietură…Cu mine se strică vântul închis în culoare….Glezna mea doare urât la atingere. E pentru că firul de iarbă a înflorit cu răşină puturoasă. Rod senzual unghia, şi mintea, guma şi orice fiinţă. Şi nu mă întreabă nimeni de ce fiinţele mor cu gust crud de sânge galben peste pleoape…
-Râzi cu gura…..









DECORUL XVIII
Să ne agăţăm de realitate


E puţin prea devreme pentru o pledoarie despre sine. Dacă încerci să descoşi o ipoteză, ajungi la concluzia că se trăieşte ipotetic. Să ne provocăm la duel e prea costisitor. Totuşi nu e loc de un dublu presupus personaj.
Unul este suficient sieşi. De ce? Pentru simplul fapt că e destul de costisitor să furi o identitate de dragul unei presupuneri. De aceea poate că personajul există prea sumar îmbrăcat, prea chibzuit la dezvăluire, prea refractar la argumentare. Obsesiv, caută un Sine deschis pentru decoperire şi inovare…Inovarea Sinelui…
-O râmă trăieşte mult peste limitele ei posibile…Pentru că e o râmă şi târându-se se cunoaşte. ”Nosce te ipsum”: pentru asta se zbate gemând! Ascunde-te, vită fără nume, -eşti identificat; cu dinţii roşii şi pulpele negre de azur. Deschisă ţi-e rana sub coastă, şi buzele muşcate de seu. Apleacă-ţi gâtul lovit de valuri răzleţe. E timpuriu să te opui şi să boceşti. Ascunde rana. Se vede. Şi doare. Doare şi gândul şi palma aprinsă de lut. Gâfâind te mucegăieşti şi devii simplu nerv acut, (ne)optic şi (ne)distrat. Din plin vorbeşti curios şi sinistru despre mine, despre tine, despre cuvânt şi faptă. E curioasă vocea ta suptă şi gâtuită de roşeaţă! Îţi (re)cunosc vocea ca pe un strigăt rupt şi cusut cu lână murdară şi rece.
Cât vrei să te mai aştept în tăcere şi crepuscul? E o sinistră lună plină ce mă doare şi mă cheamă dispre, înspre tine…
-Să nu mai asculţi vreodată când mă picur în urechea-ţi! Întinde mâna şi prinde culoarea de fag…
-Eşti curios de retrasă departe de tine…Cheamă cu dinţii crăpaţi în partea de sus o după-amiază cu cântec…Nimeni nu roade cu ochii închişi o clipă sau un vânt…De toamnă e doar firul săgeţii întors peste fire, spre noi.
Hai să rămânem împreună!



DECORUL XIX
Să ne punem de acord!


Uneori pare prea târziu să mai presupunem vreo alternativă la nereuşita presupusului nostru personaj. Vorbesc de o nereuşită de ordin mistic, afectiv, sexual şi parţial intelectual, un eşec de nuanţă fizică şi intelectuală. Sunt înţelese atunci zbaterile sale pe uscat, pe nisip ridat şi greu, pe neîmplinire. Ideea e că nu trebuie nicicum să se desconspire…Închis în sine, rămâne tăcut şi simplu ca o undă de părere verticală. Nu e niciodată timpuriu să încerci, cu ochii plecaţi, o existenţă plină, incognito şi umedă. Se vorbeşte, însă, prea mult şi prea simplu. Monologurile sunt repezi şi minuţios exagerate, treptat gradate şi întoarse spre păreri de sine şi nelinişte.
Cât poate un om să vorbească numai despre sine? Cât poate un om să se adulmece şi să se ridice fraged peste un altul la fel de plăpând? Frăgezimea unui om presupune reciprocitate, joc de-a victima şi de-a sentinţa. Nu trebuie să laşi aparenţele să se destrame mult prea înaintea actului final. Orice desconspirare are efectul său. Calea spre interior e pavată solid cu grele pietre de râu.
Polen, praf, grăsime, beţe de chibrituri,viermi vii, bucăţi de vată, ţipete de copii nenuntiţi, mere putrede şi acre- să ne sorbim interiorul ca pe-o substanţă ce refuză să fie clasificată, etichetată, sau trasă în sticle şi păstrată. Oasele compacte cer păstrarea la o temperatură nici prea mare, nici prea mică…Poţi să-ţi speli picioarele sau poţi să faci gargară; poţi înota sau înghiţi cu silă: poţi îmbăia noul-născut sau spăla oasele îngheţate ale celui întins peste noapte, poţi dilua vinul sau testa uleiul, poţi să-ţi freci gingiile inflamate, poţi desfunda robinete ruginite sau ţevi înfundate, poţi înmuia pâinea… Seminţe ale risipei închise veşnic în substanţe arămii şi puturoase…
O răsuflare plină de praf mă lasă în continuare să construiesc labirinte de evadare. Cât pot să merg, până unde…Se pare că cineva munceşte pentru mine sub ape, peste valuri.
Dacă presupusul nostru personaj n-ar fi cu picioarele răsucite, ca un şarpe slinos, gâtuit şi amăgit de masca-i, atunci ar putea luci uleios, canin. În ţeastă bubuie numai amintirea. Pleoapa grea, e asexuată, înşelătoare, calcaroasă. Gura-i căscată ca o vizuină. Buzele se încovoaie şi plesnesc .Trebuie să rodească şi cimitirul… Şi acolo e forfotă prea mare, guturai nisipos şi poveste. Uite, se mişcă şi acum de colo –colo, într-un iureş nebun căutând gaze şi lămpi, să le lumineze. Când te plictiseşti închide fereastra şi lasă ochiul neacoperit şi ştirb. Obloanele răşinoase sunt pline de sânge prinse în temelia clopotniţei. Scăpare nu mai e… Cu-n pas uşor şi lătăreţ, cu gâtul dezgolit, cu tâmple calde ca de negru, presupusul nostru personaj se plimbă printre pietre funerare şi urme de calcul tabelar. Se opreşte să alăpteze la malul apei sângeriu şi vânat ca de mort. Păşeşte pe stradă printre băltoace cu venele-i subţiri, gâtuite. Strada amărăciunilor dintâi se lărgeşte, se dizlocă, se închide, se înăbuşă, buzele palide se rasfrîng, albastrul zboară cu gâtul dizlocat, cu dinţii rânjiţi.
Păsări solide zboară libere pe străzi încă pavate: cocori cu cioc de libelulă, ciori cu gheare de gotcan ,porumbei cu ochi de moluscă. Toate râd, râgâie şi iar râd.
Personajul nostru-şi trozneşte degetele în linişte. De teamă, animalele poartă pumnale lungi, cleşti reci şi speriaţi, foarfeci lucitoare, arcuri de mercur. Muşchi rasuciţi,trunchiuri retezate şi cojite, traverse răsturnate, conducte de gaz şuierând. Pe talpă e o băşică lungă şi unsuroasă, vineţie şi suptă. Care mortuare trec de sus în jos şi de jos în sus spărgându-se de ţărmul rozuliu. Malul a ţîşnit pe prin podele şi s-a revărsat mirosind a ceapă şi rât. Pulsul izbucneşte înainte şi înapoi. Biciurile lungi izgonesc clopotniţe de var şi gânduri străine. Din scheletul balenei şi din cusături de lut se confecţionează o jucarie de rutină numită, Timp .Trebuie să ne ţinem corpul în formă pentru viermi, pentru autopsie, pentru regret. Formaţiunile monstruase se retrag de pe picioare purtate cu chin.
Jumătate om, jumătate celuloid. Tomberoanele ne asursez cu vulgaritatea lor plăpândă. Nimeni n-a băgat de seamă: vii călcând peste cei morţi. În sicrie e gol totul şi prea curat. Nu e mucegai sau lucernă. Putem să ne adăpostim acolo până trece ploaia, iarna, viaţa. Am fărmiţat marea şi vălul şi culoarul până la mine. În horcăitul acela tresar şi mă jupoi de mine. Aperitivele sunt calme, ochii nedezluşiţi. Totul se fragmentează în particule caleidoscopice. E o confruntare cu o spaimă lucidă şi dulce-omească. E lipsită de glorie şi absurdă. Nu trebuie să cartografiem ce nu se cade, ce nu se vrea, ce nu se cere…Există pe funduri de alei figuri geometrice aprinse sub felinare electrice şi îmbrăcate în neclintire. Pe chipurile lor zdrelite şi multicolore se aprind, prin eroziune, linii punctate şi umede.Valurile nu mai zâmbesc nici când sunt rugate şi lovesc nedesluşit şi străveziu aceeaşi carte, aceeaşi hartă, acelaşi punct. Forţate de împrejurări, apele calme mă rod cu supleţe de genunchi. Incantaţia o ştiu şi o respect.
Încă o zi de trăit înainte de potop.
Există ani nestatornici, cu muchii ascuţite, cu fibre roase şi nevăzute, cu linii lungi, decisive, cu hăuri adumbrite şi vinuri amărui. Mai trebuie doar un grăunte de nisip care nu e de găsit: zile ale săptămânii aranjate, crestate de zei parfumaţi, splendizi şi fatidici.
Fluxul uriaş s-a retras acolo unde încep eu să-mi trag sufletul, să rod unghii şi să-mi astup rănile. Curioase acompaniamente ce se clatină, scăpătând. Un alb greu, somnolent, conturat neregulat, cu sfârcuri de arborigen, cu creştet de etruscă, cu bucăţi de cer crestate, cu balustrade de elefant şi sâni de piatră…Sânge în flux şi reflux, în vomă şi (re)sorbire. Luna ca un clopot fără gingii, ca o greşeală la vreun pariu, guri umplute cu pâine moale, cormorani timizi şi reci, vampiri rânjind ştirb după trotuare torturate în agonie…
E noapte în burta chit-ului, iar personajul adoarme cu capul în jos, răsturnat şi otrăvit, incendiat în plete cu urme de hotar şi orbite curiose. Cine se prinde de rugină, uită de procesiune. Pântec şi cochilie, iar dincolo de pântec oameni cu miresme înşelătoare. Imaginea ţintuită se scufundă lent şi sigur,cu copita descheiată, cu bubuitul unei cataracte. Un mic decor retuşat ce nu mai încântă. Cu nările fumegânde, iepele străbat cu tutun şi zeamă, lunci întregi şi străzi stricate. De plafonat, nu se plafonează, doar fredonează cântece de luptă şi de jale, apeluri umanitare şi versuri delirante. Bisturiul mi se înfăşoară de mână, macabru şi servil. Nu trebuie să mai fac nimic, nu trebuie să mai ascult de tine!
Iacob urcă încet scara de aur.Voci încete izbucnesc din paradisul cuminte.
Tot ceea ce e sentiment izbucneşte deodată. Firesc şi la locul său. Fiecare moment de intimitate se răzvrăteşte împotriva celuilat şi apoi se retrage cuminte în sine. Cât de uşor se poate bănui ceva? Cu fiecare nume purtăm câte un semn reconoscibil şi vulgar. Procesiunea de eu-ri sună tăcut şi furios. Cât mai trebuie să mărşăluim? Burete ud pe buze, boltă de suferinţă obscenă, plină de îngeri-viermi, pântecul căzut al cerului. Rana deschisă pare să doară mai mult şi mai fierbinte.
Trâmbiţa sună a moarte: primul om care va cădea îl va trage şi pe celălalt!Chit-ul e cât se poate de gestant…În schituri există o doză letală pe care nimeni n-o mai acceptă! Niciun fir de iarbă nu mai vrea să crească. Pace şi beznă, nici un icnet, nici un anestezic. Calmul inundă orice doză de bere, orice umplere de răscumpărare.
-Altceva, vă rog!
Decorul nu se vrea încă schimbat sau regăsit.
-Ascultă, ascultă, ascultă….
Orice voce are o doză de hârâială şi de nervozitate spoită.Versetul pare că se pierde în evlavia trupului. Există prea multe preţuri favorabile, prea multe intrări libere şi renovări curioase. Favoriţii zeilor trebuie să aibă mereu dreptate!
-Doamnelor şi domnilor, aplaudaţi ridicarea cortinei!
La adăpostul întunericului, uşieri pulverizează sirete, păduchi, chibrite, gemete, sau chiar spectacole.
-Igiena înainte de toate!
Să ne ţintuim cu picioarele tare de pământ. Să ne sugem pântecele cuminte şi unsuros pentru încă o reprezentaţie a fibromului din noi.
Plan depărtat: cărucioare stricate, cutii de conserve, hârtii igienice, postav refolosit, ieşiri de incendiu blocate, scoici scrobite, tărâţe vomate, ţigări regurgitate, balustradă unsă, ceapă, mireasmă de zeamă lângă tine, usturoi, păreri pur metafizice…
-Ai grijă să nu ne învineţim ochii sau buzele!
-Ai şi n-ai dreptate!
Dincolo de pragul meu matern se înfăşoară în mine stihii de lemn cariat şi bolţi de meri proaspeţi vopsiţi în mov. Nimic nu mă cheamă de la mal. Doxologia lucrurilor nu mă invită la absolut niciun răspuns.
-Aş vrea şi eu o identitate, te rog![24]
-Odată sfârşită existenţa subterană, viermelui îi cresc ochi mari şi vii!



DECORUL XX
Să decorăm un nou cadru!

-Putem să ne presupunem molcom şi tăcut!
-De redecorat se presupune că trebuie să îmbinam culori şi gânduri ce se potrivesc curios de simplu!
Pederaşti curioşi şi simpli se învârt grotesc în jurul tăcerii personajului surprins de forfotă. Nimic nu se învârte cu patimă dacă nu e pornit cu cheia.
-Sunt un patriot al liniştii subterane, smuls din paradisuri curioase şi aruncat în ere post-mecanizate, post-duplicitare. Accident şi incident curios şi sinistru.Semnul apei şi al poveştii de groază… Nimic nu există în rest pentru mine decât ca literatură, impresie, univers. Ce e plăcut e întotdeauna orânduit după scheme neplăcute şi ciudate. Sunt o construcţie energică, pătimaşă, curioasă, mereu în investigare şi în disperare. Tot ce întâlnesc e nemijlocit, fie că zbor sau că mănânc, că scriu sau adorm. Dacă mă arăt gravat cu semne ciudate de acid şi piatră sunt oprit şi apostrofat. Ciudate coincidenţe, vagi întinderi de apă .Orice blestem trebuie rostit tandru şi frumos, cu virilitate. Trec fără să vreau de la o scenă la altă, de la un diluviu la altul, de la un decor la un altul. Dimineaţă mă trezesc acelaşi om, deşi noaptea plonjam în ocean strâns legat la mâini şi la picioare, cu ochii deschişi şi buze creponate. Rumeguşul se ţine scai de piciorul aprins şi rece al vreunui pahar sorbit cu putere şi nesaţ. Vinul se acreşte în burtă şi lasă să fermenteze orice urmă umană de seu…Trăim şi trăim cu o nepăsătoare gelozie pe noi şi de noi…Ne deschidem lent în fiecare noapte şi sorbim pe fragmente, somnul de sânge şi de morţi. O sută de picioare şi o sută de ochi îmi pornesc înainte pe străzi fumegânde în lumini verzi şi distilate, destrămându-se în frisoane grele şi puturoase. Privind în jos pete de benzină se ridică ameninţător- “ Aici nu se fumează!”- aici nu se opreşte, aici nu se iubeşte, aici nu se bea, aici nu se roagă, aici nu se doarme, aici nu se cere, aici nu se mănâncă, aici nu se cântă, aici nu se geme, aici nu se descântă, aici nu se uită, aici nu se cheamă, aici nu se merge, aici nu se gesticulează, aici nu se regurgitează, aici nu se speră, aici nu se sforăie, aici nu se alunecă, aici nu se zâmbeşte, aici nu se caută, aici nu se atinge, aici nu se sărută, aici nu se plimbă, aici nu se ţipă, aici nu se coboară, aici nu se arde, aici nu se urcă, aici nu se rămâne, aici nu se aleargă, aici nu se răstoarnă, aici nu se străpunge, aici nu se zbate, aici nu se ameninţă, aici nu se moare, aici nu se înnebuneşte, aici nu se frământă ,aici nu se proiectează, aici nu se creşte, aici nu se maltratează, aici nu se prăbuşeşte, aici nu se picură, aici nu se bruschează, aici nu se freamată, aici nu se numără, aici nu se sună, aici nu se mestecă, aici nu se loveşte, aici nu se apare, aici nu se înghite, aici nu se clipeşte, aici nu se transmite, aici nu se munceşte, aici nu se irită, aici nu luceşte, aici nu se răsare, aici nu se aude, aici nu se bate, aici nu se ascultă, aici nu se devoră- aici nu se trăieşte, ci se întinde pe spate cu saliva prelinsă ca-ntr-o epurare, cuprinsă în zăbale de trestie. Doi dinţi puternici, funcţionare fără odihnă, utere umede şi muşcate cu curele de cal, intestine înfăşurate în oglinzi ciobite…
-Lasă-mă să cad visceral dincolo de tine!



DECORUL XXI
Ce să ştiu eu despre asta?

De data asta ne aflăm în spaţii semi-închise, dincolo de îmbinări de cadre şi curele de cal, departe de arteziene dansante şi pântece deschise şi răsfrânte. Carnea curge adesea ca jeturile pornite din esofaguri murdare şi bolnave. Dacă gustăm o caramea râvnim să ne acoperim vulgara strungăreaţă din lateral. Lumea e asmuţită şi mirată, scufundată fără de centuri de siguranţă peste poduri spâne şi băloase. Pe urmă mai există o ancoră deloc solidă, adesea defectabilă şi supusă interpretării, mereu în căutare de clienţi .Orice vâslaş suferă de stomatită….
-Eu nu sufăr de boli universale. Mi-e teamă doar să deschid conserve…
-Eu mănânc conservele întregi…Aşa îmi ţâşnesc mai bine gândurile şi sunetele îmi ies mai pline pe ceafă. Aşa nu mai simt duhoarea putredă a vagoanelor de morţi-aperitive sofisticate…
-Dacă n-ai fi vorbit ar fi fost aşa: geamuri puţin zgâriate, litere ratate încolăcite pe mizerii, bobine curioase, cvartete şi corzi linguşitoare. Cos doar de două ori pe lună şi şterg praful doar acum…
-Fără arpegii, te rog.
-N-o să dai niciodată lovitura. Aştepţi prea mult, eşti prea lentă. Când ratezi e mizerie. Când te retragi e durere.
-Falsezi prea mult!
-Eşti întinsă pe ciment şi torţa te picură plăcut. Să nu coteşti la stânga dacă drumul pare de unic sens! Nimic nu-ţi este favorabil sau plăcut. O ţâşnire şi o bolboroseală fără de noimă…
-Peste tot şi în toate limbile…
-Eşti ca o ploşniţă ce trăieşte sub tapet, cu dinţii stricaţi şi accidentali. Fiecare secundă contează. Eşti prea departe de demenţă, şi prea-ţi tremură degetul mic de neîmpărtăşire…
-Vorbim tuturor deodată!


DECORUL XXII
E presupusă întreaga încercare!


Orice raport indiferent de cine e întocmit e grav prin conţinutul său: multă ipocrizie, fals profesionalism, multă disproporţionalitate între om şi act.
Neştiinţa nu poate fi asociată minciunii, deşi e o formă a acesteia.
Inculpatul dă semne de agitaţie, de nelinişte perpetuă, de zbatere acută. Refuză violent orice ajutor, neagă orice incertitudine, orice râs nervos, orice zvâcnire incontrolabilă.
-Unde te duci? E interzis să te ridici şi să pleci fără vreo întrebare de la propriul proces…
Ochiul deschis şi coasta murdară îl chemau fără griji să devină exagerat şi înăbuşit. Gândul obscur se dilata crezând că e altceva, că licărirea de pe buze e băţoasă şi firească…
-Priveşte peste mine şi vezi ce ai făcut!…
Nu se întâmplase nimic doar o hăituire speriată născută dintr-o exagerare forţată, molipsitoare, a unei griji morbide. Cum ai putea să suporţi o înfrângere totală, o dispariţie voită fără măcar cu vreun reproş? E o mişcare de atitudine, stupid aranjată…
-În pornirea ta cuminte eşti parcă doar un zvon rostit peste umăr.
-Umărul mă doare şi mă arde. Nu-l atinge fără să-mi spui că eşti cuminte şi tăcută. Corpul ţi-e unsuros ca de peşte, alunecând forţat printre cuvinte. O să te zgâlţâi ca pe-o puşculiţă cu mărunţişuri…te eliberez de tine, de murdar.
Cuvintele se retrăgeau lovindu-se între ele, dezorganizate şi urâte, sentimente pierdute printre cuvinte proaspete şi puse la vedeală pe tarabe urât mirositoare.
-Ce gesturi nervoase şi ample faci. Povesteşti normal ca şi când totu-ţi pare normal, ca şi când nu observi zbuciumul cărnii de dinaintea ta, care se opreşte să mai gândească, să mai roşească. Pare chiar că orice cuvânt nu-ţi depăşeşte buzele cărnoase, ci se opreşte undeva între dinţi murdari şi apoi le înghiţi fără apel…
-Sunt judecat aici, gol şi murdar …Nu mă mai alăptează nimeni, buzele-mi sunt sângerânde şi curioase.Trupul tău e prea departe de al meu. Mâinile îţi sunt vulgar de curate, bolnăvicios de proporţionale, menite unei extirpări minuţioase. O explozie de carne stratificată e surâsul tău ce mă cheamă să-l rostesc, să-l sugrum până când apă şi sânge vor ţâşni cu forfotă şi în acorduri. Te chem la mine- mâinile-mi sunt calme şi frumoase, întinse la refuz pe pari de carne, înnodate cu sârme de oase şi lut. E jenantă durerea plăcută şi sigură, domolă şi crudă. Urechile îmi sunt acoperite de pâlnii de fag deschise înăuntru. Nu te aud decât pe tine, fredonând seducător şi bulbucat aceleaşi ovaţii ce dor şi mă rod de călcâie. Nu te închid, nu te ating, nu te chem, nu te aclam, te privesc doar şi te vreau fără de mâini, de umeri, de corp, de ochi, de buze. Te vreau doar aşa - clipind şi rostind…
Plăcerea nu trebuie să dureze mai mult decât o singură şi banală zi.
Sunt curioase privirile tale tăcute, teama ta, incertitudinea. Fă ceea ce trebuie, ceea ce se cere, ceea ce se vrea. O parte din mine elibereaz-o…pe cealaltă….
Lasă câinii să mă roadă la glezne şi să-mi lingă ochii deschişi. E un ultim remediu împotriva sorţii şi a tăcerii. Câte clipe crezi că pot să rezist în tăcere şi regret? Nu te spăla pe mâini în faţa mea. Îmi faci poftă de curăţenie şi disperare. Nimeni nu e cu adevărat curat sau singur.Crepuscular te întreb despre biciuire. Biciuirea mea …Vreau să te mai întreb despre mâine, despre mine…
Dacă încerci să mă despoi de hainele mele nu te muşc, nu te reneg. Te privesc doar şi te întreb dacă crezi că goliciunea mea e uşoară sau palidă sau curată. Te pripeşti în răspunsuri, în dureri, în încercări .De fapt nu e nimic. Nu se cere nimic întrebat sau deconspirat. Nu sunt purtătorul de cuvânt al nimănui, nu sunt împăratul nici măcar al meu, nu sunt prototipul nimănui. Trebuie schimbat scenariul, revizuit comportamentul, rediscutată orice atitudine, revigorat scenariu. Nu mă simt a fi nici măcar un personaj… Vino să vezi şi să îmi pipăi rănile mereu deschise şi puroiate…nu mi le-ai făcut tu, ci-mi sunt acolo de prea mult şi-mi cer de mâncare carne vie şi de om. Canibalismul e o formă de supravieţuire până la urmă. Tu nu vrei să faci o fală din asta, prin mine? Ţi-e prea greu să recunoşti şi te porţi curios de distant. Pentru un executant eşti prea curat şi prea firav sub mantia-ţi.
Dacă sunt de aici? Nu, nu sunt. Sunt născut de prea mult, într-o zodie de apă şi tuberculoză- ştiu însă că n-o să mor de boală sau regret. Când vrei să mă execuţi, să mă legi la ochi să nu-ţi văd furia, teama sau tăria.Vreau să te ţin minte aşa, curat şi disperat, iscoditor şi rece, departe de a înţelege ceva real şi crud. Nu, tu nu eşti crud, dar nici sincer. Eu ştiu totul şi totuşi nu mi-e milă, nu mi-e sete, nu mi-e teamă. E din cauza ta: tu mă faci să râd. Să plângi măcar tu pentru mine- nu acum îţi fac eu semn când. Atunci să izbucneşti tare şi răspicat, să-ţi laşi ochii şi buza la vedere. Să nu plângi înainte. E esenţial să păstrezi solid secretul. Lichizi sunt doar trădătorii şi eu îi cunosc de la o poştă deşi nu mă pot feri de ei. Eşti crud, dar senzual…
-Nu încerca să schimbi subiectul!



DECORUL XXIII
Să mai povestim despre noi!

Presupusul nostru personaj nu caută aşadar idei noi cu vreo rezonanţă aparte, ci idei pe care le-a (re)gândit şi le-a simţit nu ca pe o simplă ştampilă pe vreo carte. Orice schemă a experienţei se sfarmă în cuburi rotunde şi grele…Ca materie de cercetare, tot ce trăieşte nu are vreo importanţă: e situaţia şi durerea cea care primează şi condamnă fiinţa.
-Orice durere se descoperă de-alungul amintirilor pe care le avem despre ea!
Situaţia e tragică şi, cu bună ştiinţă asumată. Dar în durere se exprimă mai bine ce a fost acumulat şi absorbit cu luciditate.
-Să nu încercăm să povestim despre realitate. Impresia e că ajungem în realitate şi la ea, interpretând-o cu energie, claritate, luciditate. Pe constanta ei dimensiune realitatea nu e ambianţă. Realitate=repetiţie. Cel de azi, mereu acelaşi!
Fapte laterale nu prea cred că sunt şi că trebuie menţionate… Focurile şi noaptea…În contemplaţie ne gâtuim puterea de a savura dezinvolt orice pată de culoare, orice pată de eu.
-De când am început să stau în cuşcă?!
-Anexează şi asta la tot ce simţi, la tot ce poţi să fii! Aşadar te plângi- să nu te centrezi pe secvenţe statice. Oricum, dacă vrei cu tot dinadinsul trebuie să recunosc că m-am îndobitocit şi eu- adică am redevenit necugetare şi blamare a concretului…
-În cuşca mea e frig şi e real.
Nu simt nici teamă, nici desfătare, nici minunare…Nu vreau nici afecţiune, nici dulcegării ,nici spasmonice promisiuni deşarte. Ca un fel de amuzament, trupul meu se răstigneşte pe mine cu voluptate şi dezinteres. Pentru că mi-e teamă să spun, să merg, să inspir, să tresar. Ies ca o imagine ţâşnitoare deasupra ferestrelor şi-mi imaginez că prezenţa mea trebuie să fie amuzantă. Cad pe panta “naturaleţii”exagerate şi tu nu mă simţi, nu mă vrei, nu mă accepţi, nu mă desfeţi. Mă desfiinţez pierdut în lucruri ce par absolute, dar sunt nesigur de grele şi infame. Nu mă vrei- sforţare de răceală şi strănut! Simt dar nu trebuie să plătesc!
Nu e nicio învăţătură, nici un tragism, nici un paralelism…Numai să-ţi aduci aminte că în întuneric nu trebuie să deranjezi nimic. Orice insuficienţă renală se tratează cu dispreţ. Epatez în tăcere şi machiat cu sudoare, demontându-mă de mine. Poţi să pleci e timpul să mănânc şi să adulmec somnul plăcut de nuanţat şi fierbinte…...Din ciocnirile de vise se nasc prea multe interpretări, prea multe regurgitari după mesele cu carne. Practic, sfânt, blestemat. Aşa e visul meu dincolo de pernă…




DECORUL XXIV
Spune-mi ce e cu mine!


Iată că suntem nevoiţi să-i permitem presupusului nostru personaj să se caţere cu agerime, fără de griji deasupra timpului şi vremii. Ca o cetate asediată, trupul i se prelinge peste ziduri încrucişate şi gălbui. Totul e deformat prin spărturi minuscule şi deschise aprins. Nicio clipă de dezamăgire, nici una de compromis.
-Nici eu nu cred că mai pot rezista evenimentului istoric.
-Sunt succeptibil de a uita orice rememorare! Te sfătuiesc să nu-ţi laşi sufletul să se adape din partea dreaptă, ci să se întoarcă cu spatele la tot şi să guste anterioritatea. Truda te macină dureros pe interior….Nu clădi pe oase bufante! Ruinele tale au forme circulare şi de asta curenţii se întretaie şi zvâcnesc de pe pielea ta amară…Sunt cântece matinale şi strânse pe câmpuri calme şi murdare…Harul tău nu e har, e simplă înşelătorie vulgară şi fără de grijă, aşa că adună-ţi bolţile şi munţii şi pleacă de pe hotare străine! Cine te crezi, identitate deplină şi reconfortantă a contrariilor?
În jocul minunat al stelelor simple, mişcarea plină de sevă a fânului ieşit cald de sub grajduri, orbeşte orice ochi plecat peste trup.Umbra ascuţită a mâinii împunge timpul ce poartă lanuri plecate…
În lanţurile mele trupul se sparge precum valurile murdare ale unei ape trezite din somn. Se bate rar ochiul şi mintea pe trupuri încinse de zei, fără de coarne. Timp şi acid, zvâcnind peste corpuri de lună şi feţe de munţi osteniţi trag cearceafurile înspre mine, le duc la gură şi le rod cu buza. Mânile-mi ţinuseră alte mâini …nu mi-e frig…..
-Să închidem ferestrele până se încălzeşte soarele?
-Mâinile mele caută tâlhari de noapte. Pentru mâine nu există suficienţi morţi. Din râme se scurg oase şi seu pustiu şi subţire. În tine curge o apă cu alge …sânii tăi se scurg răcoros, foşnind printre valuri. Potcoave milostive cerşesc zgomote pietruite şi curiose…Paşii tăi de step sunt uriaşi şi zvâcnesc fără durere peste trupuri…
-Schimbă decorul sau uită motivul!
-Au murit caii de teamă c-o să mă duc şi o să-i nasc din pleoape, pe perne de lut şi miresme…Mi-e teamă de vechi duşmani, şi coapse zvâcnind peste sternuri de moluşte vorbind.
-Te maturizezi prefăcându-te că exişti şi simţi! Curioase ziduri prăbuşite peste trup cu priviri furioase de copii abandonaţi! Pântecul ţi-e cald ca un metal fierbinte şi uşor; linii mari ţi se deschid pe genunchi, suav şi gol. De ce-mi îndeşi cearceaful pe faţă şi pe nări?
- Inspiră în tăcere!
- Mi-e un gust acru în gură ca şi cum te-aş fi gustat mai mult de-o noapte şi aş fi rămas cu tine aşa, în gura mea închisă…
- Expiră prin piele şi carne…Nu vorbi: expiră!



DECORUL XXV
Decalogul final…Merită?

În afară cetăţii, e prea multă gălăgie, prea multă insolenţă…
În cetate personajele (presupuse sau simplu, oricare!) sunt judecate şi răstignite, de glezne, pe rând.
Nimic de zis; e şi asta o oarecare formă de a pedepsi ruperea de realul apăsător şi singur.
Presupusului nostru personaj i se atribuie o crucificare gâtuită, ca un râs răguşit de negru…fără mâini, fără de ochi, fără de trup, personajul se retrage departe de sine…
Cu merindarea nu prea departe de picioare, ţinând mâna aproape de pulpele osoase, presupusul meu personaj uită să-şi mai păstreze pâinea aproape de picioarele dezgolite în partea de jos. În mângâierea înşelătoare a trenului scârţâietor de sumbru,o nouă idilă e pe cale de a se dezlănţui: o reinventarea a ispitei cu ochi uriaşi şi pleoape murdare, cu livezi de meri sârguincios aranjaţi, şi colţuri umane strâmte şi ude.
-Mână mea alunecă înspre tine…Să mai fi tot tu? Veninul tău îmi picură între pleoape gusturi de carne şi lungi potcoave de vite înţărcate…Nu mi te poate înlocui, nici cerul albastru, nici fluturii ţesând între culori, nici trupul umed al vreunei despoverate dimineţi…..
-Hai să uităm crima din pasajele anterioare şi să iertăm fărădelegea grea ca un copil întors neiertat în pântece…
-Păcat, sunt prea des presupus şi răstălmăcit, prea des răguşit şi mizantrop…E însă de neiertat greşeala mea de a păşi înspre oricine, cu dinţii înfipţi între oase putrede şi fierte. Uită-mă în tine ca să te rod acolo până la sânge şi să-ţi despic pulpa din stânga buzei drepte. Vreau să-mi fac acolo un cort pentru mine şi unul pentru tine, să ne putem odihni, să ne putem iubi, să ne putem uita…
Aidoma unor fortăreţe de carne obrajii lui aprinşi aveau spasme egale, iar ochii deschişi larg rămăseseră fixaţi într-acolo…prea mult într-acolo…


DECORUL XXV
Decalogul final…Chiar merită!


Imaginea finală a cetăţii e cu siguranţă platonician-biblică.
Se pare că trenul din primele decoruri a plecat dinspre un Eden răvăşit înspre o cetate închisă plăcerii ei de o zi. E o zi pe care ADAM (numit acum!) o gustă cu voluptate. Dincolo de ispită sălăjluieşte o plăcere suavă, mistică, a nimănui, a lui, curios de îmbujorată şi fierbinte: un pântec rotund o glezna roasă de–o matcă de fluturi, o linie cărnoasă pe spate, o buză umedă şi plăpândă,o mască de peşte peste pulpe, turnată din oase şi sânge…E doar o altă presupunere sau doar aceeaşi fiinţă copiată voluptos în alte ipostaze- mostre de carne şi suflu otrăvitor.
Să nu uităm că întreaga întâlnire e un monolog, întreaga atracţie e uni-polarizată, fără de răspuns şi totuşi mereu săvârşită. Personajul se (auto)seduce, nu din vreo pornire narcisistă ci, de dragul ispitei, în timpul căderii, în liniştea şi durerea începutului.
În interiorul cetăţii se condamnă acelaşi personaj, se răstigneşte acelaşi, i se oferă aceluiaşi o graţiere ispititoare, posibilitatea (re)căderii în păcat.
Şi în exteriorul cetăţii pare că putrezimea se înlănţuie: e carnea putredă de pe scânduri ude, unde morţii cu bălării între nări, aşteaptă desfundarea, derularea înainte-înapoi, vreo poză de album sau vreo întoarcere de început. Salturi mortale fără de plasă…Nu moare nimeni, nu renunţă nimeni. Se votează doar un nou inceput şi se acceptă în unanimitate să se renunţe la o crucificare costisitoare până la o noua strângere de buget…Şi totuşi scenariul e uşor impresionabil…
Coloristica e exagerat de sumbru ilustrată…Acelaşi călău, aceeaşi victimă, aceeaşi impresari, aceeaşi regizori. Mâini răscolind cruci, degete crescute peste coaste, cocoşi lovind ochi tăcuţi şi putrezi. Cărţi deschise spre incantaţie, mărturii de martori mincinoşi şi loviţi între tâmple. Amnezia e boala ce urmăreşte destinul oricărui crucificat; cât mai puţin stres şi cât mai multă violenţă posibilă. Hai să interzicem totul spre vizionare…e mai bine să te îndrepţi spre altceva, să trânteşti uşa, să citeşti pasiv aceleaşi editoriale ori să rosteşti aceleaşi incantaţii zilnic….
(Re)începe monologul: frământări aglomerate şi rostite pe nas, în funcţie de clipe,de decor, de decor, de decor, de un alt decor…porniri şi astâmpar, cerere şi refuz, curiozitate- simplă derulare de început, de la capăt- un ultim decor se închide la marginile deschide ale arborelui Bodhi...




































































[1] în tăcerea aceea,şi zborul unei libelule ar fi fost surd…

[2] şi totuşi scrisul meu pare ostil presupusului meu personaj…

[3] plumbul adevărat e la Bacovia, aici e un plumb dilatat, greoi.Presupus.
[4] decorurile se prăbuşesc şi atunci apari gol în mijlocul unei audienţe zgomotoase. Eşti ca şi împăratul din basmele lui Andersen, doar că tu eşti conştient de goliciunea-ţi şi ţi-o asumi. Este totuşi un păcat capital în a-ţi asuma anumite lucruri, poate pentru că tu eşti deja asumat şi o altă asumare ar anula-o pe cea de dinainte, şi atunci vei rămăne să priveşti într-o goliciune pe care o consideri improprie şi pe care nu ţi-o poţi în nici un caz asuma.
Dar şi aici apare sentimentul insatisfacţiei: goliciunea-ţi proprie te nelinişteşte, o vrei mai profundă, mai eliberată, mai (a)temporală. O goliciune (a)temporală într-un paradis de oglinzi suprapuse de tipuri umane: tipul de o goliciune perfectă, semi-goliciune şi tipul inexistent. Inexistent pentru că labirintul se bazează pe o nuditate perfectă,a ochilor, braţelor,tâmplelor cu o condiţie: să nu te vezi şi să nu fi văzut.
Şi toate astea pornesc de la presupunerea că neexistând oglinzi şi omul umblând gol ar putea deveni sesizabil sieşi.
Este totuşi ceva grotesc în a te privi în oglinda cu seninătate, în a zîmbi şi a fi zîmbit, în a atinge şi a fi atins. Şi inevitabil ajung la concluzia că singurul obiect retrovizor cu efect aproximativ total în reflectarea realităţii este ochiul. Presupunerea că ochiul ar putea împrumuta coordonatele unei oglinzi e perfect justificabilă, însă există riscul de prezentare a unei realităţi colore mult mai fascinante decât o realitate unicoloră, alb-negru.
Să presupunem că goliciunea ar apărea iniţial neagră, necombinată cu nicio formă rituală, lăsată aşa să fermenteze.
Şi totuşi, ce ne-am face dacă privind un nud ne-ar apărea excesiv de acoperit şi un trup alb atât de negru prin reflecţie? Am mai spune că frumos e doar ceea ce se vede, nud doar ceea ce e descoperit şi alb doar ceea ce nu e negru?

[5] sufăr acut de o teamă de culori: ştiu, cu siguranţă, că galbenul îmi aduce ghinion. Movul, roşul şi parţial albastrul, mă prind. Chiar şi culorile oferă captivitate!
[6] credeam că tu nu mă îmbii la echilibru. Dar tot ceea ce poţi să rosteşti obstinant, în nopţile noastre târzii împreună este: „mai încet”, „opreşte”, „ajunge”.
[7] îmi plac filmele poliţiste, vizionate dimineaţa. Ne dăm cu părerea în pauzele publicitare.
[8] comparaţia aduce curios de melodic cu “Somnoroase păsărele”- nu credeţi?

[9] încă o precizare: ca şi tine sufăr de o incurabilă onicofagie!
[10] n-ar fi trebuit oare ca fiecare autor să-şi explice, măcar textual şi poziţional titlul operei sale(“roman” sau presupunere)? Să ne lamentăm, puţin: vai, câte molcome analize de titlu, n-ar fi fost instantaneu recunoscute drept maculatură!

[11] decupez ce ţi-am scris cândva, în caietul tău maro, de lângă telefonul subţire şi spânzurat pe colţ (pe atunci ploua, aşa cum îmi place mie). Ţi-am scris că sunt nimic fără tine. Că tu dormi şi eu te privesc şi nu sunt eu fără tine. Şi tu nu mă priveai, şi nu mă recunoşteai pe mine că sunt eu. Pentru că dacă nu-mi spuneai nimic, totul este nimic fără tine.
[12] hai să facem o poză de grup….să ne scăldăm în lumină şi să ne înnecăm în sudoarea lor frumos mirositoare. Daca ar fi fost roman, ar fi fost exclusiv despre un Adam (in triple ipostaze-Don Quiqote,Sisif) judecat pentru încercarea de a-şi acoperi goliciunea. Schema romanului ar fi fost destul de calmă: eseuri despre exil, închisoare şi sentinţă, mărturii, moartea prin acoperire etc. Din păcate, însă nu e roman, poate doar presupunere…

[13] sora mea îşi caută dublul, un frate pierdut, care sunt sigură nu a existat. Ne tachinăm adesea, vorbind despre asta, ca şi cum ar fi un fapt divers, tocmai pentru că nu îi găsim umbra de real. Un dublu al ei, un dublu al meu, un dublu al amândurora...
[14] îţi aduci aminte când îţi şopteam că mă depăşeşte tot ce simt? Că adesea mă transform în tine şi mă caut pe mine, că noaptea muşc din umărul tău care creşte din mine, că icnetul tău se deschide ca o gură şi mă prinde, mă trage înăuntru în tine, să mă caut tot pe mine.
[15] acelaşi cadru, doar că un alt decupaj- eu, alta decât cea de acum, tu- de data aceasta tatăl meu, în căutare, în ilustrare, mi-l ceri pe Dumnezeu, mie, celei de atunci, fiinţă mai mult peşte decât om. Cîteodată cred că tu eşti cel care m-a germinat, atunci, pe fundul oceanului, când lumea noastră se legăna odată cu valul pe care ai fi putut să îl aşezi deasupra autoportretului tău.
[16] clerul nu e altceva decât un arsenal de cioclii ciudaţi cu orbitele adânci, coamă lungă şi buze subţiate. Cu ele se prind şi îţi trag carnea, până când îţi sugrumă ultima zvârcolire de libertate. Confesiunile, principiile creştine grupate şi (re)grupate în categorii mai mult sau mai puţin fixe, musulmanism, catolicism, ortodoxie viciată...mi-aş dori să importăm ceva din liniştea călugărilor budişti, în roba lor surâzătoare, îngrijing tigrii, la ore fixe, pe Animal Planet.
[17] pe partea mea de pat se visează a moarte, a cenuşă de spirit liber, în reîncarnare
[18] nu mi-ai spus tu că musteşte a neatingere?
[19] nu suport spaţiile deschise. Îţi aduci aminte cum am alunecat de prima dată, înspre închidere, ca să pot respira, să îmi regăsesc suportul? Din unghiul meu îţi văd vaza goală tronând, în aşteptare, pe partea de sus a culorii roşii care cuprinde camera. Mai jos, un Catehism- e al tău? L-ai citit? Cine eşti tu? Îmi place canapeaua şi bucătăria. Cine sunt eu?
[20] au existat prezenţe în viaţa mea pe care le-am contabilizat, pe care le-am şters, pe care le-am reluat, pe care am obosit să le contabilizez. Nu îmi mai aduc aminte decât momente decupate, pe care am încercat să le înnod cu fire albe, să le cos la gură, să le păstrez aşa în tăcere. Alte prezenţe revin, pentru că le-am lăsat în suspensie, convingându-mă că nu importă. Îmi mai sună telefonul, cu sunet metalic, atunci când vocile încearcă să revină, să-şi deschidă gurile, să rupă firul alb. Prefer un masaj terapeutic, în care nu vorbesc, doar muşchii se mişcă, vorbind. Alte prezenţe se strâng ca un cordon ombilical, ameninţând că vor muri, dacă decid să tai legătura, să despic intestinul care s-a aşezat între mine şi tot. Medical, nu sunt probleme. Sunt prea vitaminizată. Şi nu am aliura unui pitic care face paşi mari, pentru că mă destabilizează. Singura problemă este că nu sunt imună la falsitatea unui râs cariat care crede că îmi ia tot şi nu ştie că nu-mi port inima cu mine. Prezenţa asta credea că îi aparţin şi că îi sunt datoare să-i deschid cu un ciocan spatele tare în care credea că se ascunde viaţa lui. E doar un arlechin la curtea unui rege acvatic, bătrân, cu plete înnodate. O altă prezenţă îmi concurează starea- lucrează, mimând, vociferează frivol, caută personaje masculine, sfâşie patul în căutarea iubirii şi crede că suntem încastrate în aceeaşi zodie. Zodia mea e un peşte liber, nu o năpârcă cu sâni lăsaţi peste solzi şi nu caută calcarul în apa gurilor deschise. O alta, pictează apartamente cu grăsimea de pe unghii şi îşi lasă icrele să fecundeze, la marginea patului- le-am călcat, din greşeală, când mă grăbeam să uit că infantilitatea şi răutatea sunt doar două pete de vărsat de vânt, care nu pot intra în casă dacă e geamul închis...
[21] lumea politică care ne înconjoară poate fi înţeleasă doar între paranteze, la numerele ziarelor care culeg doleanţele cetăţenilor în anonimat. Îmi aduc aminte serile albe, cu ecranul mustind a OTV, care violentau camera din Drumul Taberei, înainte ca dublul meu să se fragmenteze. Moartea nu poate să erupă, ci doar să fure persoana care se aşeza lângă tine, comentând un real de dincolo de ecranul televizorului. Acum zâmbesc când aud de Lyotard- are rezonanţa unui medicament pentru memorie, chiar şi colectivă. Mă gândesc la decretul care m-a obligat să mă nasc şi care mă poartă în lume şi mă mai lasă, câteodată să îl mai citesc pe Schopenhauer, sau să mă caut în limitele unei lumi de baclava cu arome armeneşti!
[22] adesea, simt cum iasă din mine, o altă creatură cu ochii deschişi. Nu vreau să germinez ca o recoltă plantată. Cer să mi se arate carnetul de note- e singura mea dorinţă maternă!
[23] ascult Boy George şi Kate Bush, Bjork când vreau să alung lumea din preajmă şi Ravel ca să (re)surprind un act sexual în desfăşurare. Mama se închide în sunetele lui Iris şi mă cheamă să gust din bulgur. Urăşte căldura şi gălăgia în fierbere din Colentina. Urăşte mirosurile tari şi parfumurile proaste. Dezleagă rebusuri şi înnoadă zaharina în cafeaua cu lapte condensate. Avem aceeaşi privire…
[24] am supravieţuit un timp destul de lung, fără vreun act de identitate. Credeam că e procedură anevoioasă , kafkiană, că am nevoie de o solidă experienţă în domeniu!

LA MARGINILE ARBORELUI BODHI