Ilustratii

YĀDADĀŚTA

Tatălui meu,

Verişoarei mele

I

În spaţiul închis al umbrei ei lungite înspre răsărit, se prelinge, în cercuri concentrice, conturul pal al firelor negre, jucând hipnotic un joc de-a visare. Înspre arama de albastru pal, negrul se aşază, se despică, se înnoadă, se desprinde, se acuplează, fir după fir, negru peste negru. O paloare sfioasă, dreaptă, peste oglindă. O linişte pură aşteaptă evadarea gândului nud din chilia subţire a amintirii sau a visului.

Întortocheat, cu cărări subţiri şi bătătorite, spaţiul geme de tăcere ciudată, de azil. Închis...departe, o fereastră prea mare, înspre care umbra se prelinge pentru a se aşeza dincolo de ea, în locul îngust al aşteptării. Fumoar – nu !, loc de tras fumul dinspre toate celelalte locuri în care ţigara se uită în scrumiere de lut, cu chipul morţii purtând copii în braţe.

O întindere roşie taie distanţa în două, erupe pe diagonală şi verticală- un sfânt vechi tronează deasupra, odihnindu-se pe un şold, propovăduind, mut. Cete de cactuşi, noroc la ferestre închise, ţepi inodori cu forme de om.

În burta balenei, cu capul plecat şi negru, întinde piciorul- hamali cu deşertăciuni îşi numără şi ei sfinţii, ţinuţi la încheieturi- viclene cătuşe! În geamăt de mirodenii, hamalii aleargă, cu gust de vin prelins peste desmierdările surde ale oraşului păzit de umbre vii. Departe- corturile Chedarului, în odihnă. Cu obrajii roşii, gâtul se lasă răpus în mirosul viilor de măliniţă. Urcând pe stâlpi de fum, aburul de mir şi tămâie încinge părul ei- turmă de capre păscând pe muntele Galaad. Dinţii ei turme de oi tunse, fecunde. Buzele, fir de cârmâz- obrazul jumătate (doar jumătate!) de rodie, sânii- doi pui de cerb gemeni- mai jos, o grădină închisă, un izvor strâmt, o fântână pecetluită. Marginile rotunde ale coapsei- lanţuri grele de pus la gâtul de argint viu- pântecele, pahar rotund cu gust de bere dozată în capete. V-am distras atenţia şi nu ştiţi că mandragorele sunt în pârg! Sub zid, ochii sunt ca două turnuri....

Ţintuit de vuietul calm, cadenţat al hamalilor purtându-şi pe umeri conturul feminin (cel de sus sau un altul!), apartamentul, în alte condiţii, strâmt şi simplu, de liniat cu un creion bine ascuţit în colţul de sus şi fără radieră în celălalt, explodă sub presiunea unui alt teritoriu. O altă lume, prea puţin geografică şi foarte lungă la poale, se ridică din vintrele cărămizilor, în pericol de a se deplasa la rice cutremur serios, din parchetul alunecos ca un ochi de sticlă aranjat în ape, din gura închisă a scurgerii ascunsă sub răceala unei ordonări sufocante de faianţă cu brâu colorat, din caloriferele cu pete canceroase de umiditate şi praf. Ferestrele şi-au lăsat vertical doar conturul gol, ca şi cum o umbră translucidă s-ar fi dezbrăcat de hainele - povară, aşezându-şi o maramă peste faţă. Frenetic, aşezând oasele trupului de femei pe umeri, hamalii urcau şi coborau, păşeau în ritm, fredonând, ascultând, invocând, repetând....Ciudată incantaţie, la marginea visului închis cu curele grele de aţă înnodată de trei ori, de şapte ori, de nesfârşite ori de aceeaşi mână oprită brusc să crească de onicofagie. Dacă şi broderiile visului ar fi fost roase precum unghia de la mâna dreaptă, aceasta nu ar mai fi prins contur plat de psalmi, de femei îmbrobodite cu tiare lungi, cu anateme de bărbat culcate în jurul gâtului.

Un dans precum cel al Salomeeii aprinde şi arde becul de 20 W de deasupra petei roşii care înghite locul în două, despărţind Marea Moartă de Marea Dorinţei Finite. Peştii se înmulţesc peste pâini, vinul îşi scurge apa ieşind din umbra tavanului ca o apocalipsă uitată şi tăcută peste un cap plecat. Acatistele se răzbună pe numele scris în capul listei, ca un nou - născut lăsat pe treptele uterului, în căutare să guste lumina, să aşeze lumânarea în colţul celor morţi, în locul celor vii.

De deasupra hamaliilor, cu ochiul stâng deschis, Hierofania taie părul viu al lui Samson, îi roade colţurile cu sabia vie, ascuţită pe din dos. Cadenţa apasă de deasupra culmilor celor care adormiţi devreme, îşi şterg fruntea de molima vâscoasă a nesomnului, a uitării. Doar Hierofania veghează, purtată deasupra Babilonului (sau a Bucureştiului), umedă de rugăciune aprinsă, ca o stană de piatră vie, lovită de Moise cu izvoare vii la colţul buzelor.

La capătul lumii, Cerberului îi lipseşte lobul umflat al urechii şi, din curiozitate, nu face altceva decât să roadă spinii grădinii Ghetsemani, înflorindu-i, născându-i, înghiţindu-i. Pe drumul Mătăsii, miroase a fum închegat de lut şi smirnă- hamalii beau oţet de mere aruncat pe jgeabul de la marginea asfaltului cald, pocnind ca un uter nemuls de dimineaţă. În buzunarul stâng, aspacardinul se topeşte mirosind a culoarea glicemiei extrase din şira spinării şi întoarse spre umărul deschis al hamalului cu gulerul mâinii ridicat spre cerul pustiu de nori.

Ploaia ţâşneşte de jos cu peşti vii în trigon inegal!

Între stelele cu şase colţuri, drumul urcă ca o povară aşternută pe verande vechi, cu siluete tăcute, înalte şi reci, exorcizând cu vecernii pe buze, demonii curioşi pândind pe la colţurile catedralei cu ceas electronic şi zumzet. Lângă drum, se deschide un uşor susur pal, fugind de Ierihon şi adăpostindu-se în holul abandonat al apartamentului cu tavanul înalt. Acolo se ascunde tigaia uitată pe foc, în ceaiul de mentă, în puiul prăjit, în varza murată, în zarul de 6-6 al nopţii, al frigideruli cu medicamente, al urmei de cenuşă cu ochii deschişi înspre etajul de mai sus, unde e linişte şi beznă.

De câte ori amintirea asta revine, hamalii se freacă la ochi, îşi şterg fruntea, alungă vârtejul, nu se uită înapoi, bifează pe hartă ocolul Sodomei, evită, prin lateral, luminile stinse ale Gomorei, scuipă în sân măslin de untdelemn şi aruncă săgeţi în îngerul cu cartea deschisă (acum închisă). Unduindu-se deasupra, un daemon (acelaşi sau altul) veghează procesiunea, cu aerul drept, niciodată oblig sau confuz. Alăutele răzbesc de sub tălpi, iar cărţile de joc zăngănesc asurzitor a bocitoare cu capul dezvelit, cu fumul la picior, torcând lâna de aur.

Conturul Hierofaniei respiră un aer translucid şi un clocot rece se varsă din nările ei albastre. Aşezându-se în picioare, călare pe fiara de culoare stacojie îmbătată de sângele sfinţilor, Hierofania îşi îngrămădeşte trupul în palmele ei întinse: porţile Babilonului se deschid!

Cu ochii de peşte mascând ridul pleoapei, alaiul rumegă secundele strânse în buzunare: drumul abia se deschide.

În partea prea sudică a unui Bucureşti antrenat în gălăgia tăcută a unei după-amiaze domestice, cartierul Giurgiului respiră un aer calm, decupat la unison. Blocurile se privesc faţă-n faţă şi se despart, aproape de case bântuite, cu caişi la ferestre închise.

În faţa unui bloc- aşezat şi el faţă-n faţă cu celelalte - o piatră ieşită-n afară pare buricul pământului. În jurul ei, în patru, poveşti de fete şi câinele Piciu, ascultând în plictis poveşti luminate cu o lanternă ca un ochi de scafandru bosumflat. Printre alei, înspre parc, pare că nimic nu se întâmplă, doar arareori, hăuri mari de carne de deschid în trotuar şi înghit surori ieşite la alergat, în fapt de seară. Dar, pentru că în faţa uşilor ferecate, caişii sunt în floare, ele (surorile) se regăsesc printre fructe, mâncând şi măsurând o cursă cu obstacole, parcursă mai repede decât o gazelă uitându-şi rolul de victimă!

Banca din faţa blocului, din faţa aleii, din faţa altor blocuri privindu-se faţă-n faţă, este locul unde inima se opreşte, se surprinde in repaos, se lasă să se odihnească, să monologheze, să aţipească, în timp ce Piciul încearcă să preschimbe gustul otrăvii din privire în caişi în floare, în umbră parfumată.

Tocmai în acel moment, Hierofania trecea purtată de hamali şi inima celui de pe bancă a continuat să mai bată. Adierea Hierofaniei deranjează chiar şi gândul prăfuit, de acum, al amintirii!

II

Alaiul poartă cu sine, cu mâinile parţial goale- sau, poate pline de zăduf şi of, cântece rupte, aceleaşi incantaţii în fapt de seară. În coşciuge de mătase se frâng gornişti sunând a moarte- tot în palmă, peştii, printre morminte, rod trandafiri şi cuvinte- ca o toacă de chei - în degetul mare (alegeţi o mână!)

În pustiul deşertului (deşertăciunii), alaiul ce o poartă pe Hierofania plânge cu gura căscată şi ingrediente de untdelemn de frunze pe scripeţi de lemn cariat de unghie... mâna de sete mănâncă fără gură - e dreapta sau stânga sau ochiul pândit şi gemând........degete ostatice.....hamalii scriu înainte, cu stânga sau cu dreapta; creştetul e tot inegal, în cariere de piatră pândesc ochi vii aţipind de vânat sau de teamă.

Cu cămăşi de slujnice Hierofania îşi poartă timpul, deasupra ochiului mort, ca un stol de păsări bandajate cu ceva- orice, firesc, inegal. Bătând în grindină de aripi, braţele oasoase ale hamalului din dreapta se ascund într-o răcoroasă spaimă de frunze. Ca o spumă în clocot pândeşte ouă de paianjen, pe lespezi de fag -un somn de smoală peste trup - beţie de virilitate şi surplus! Sub degete clevititoare-răşini de brad, de geometrii ca o pată de ceară ruptă. Se geme sub vechi. Lăcrimând tăcut, mâna zideşte în jurul orbitei.

Anunţ la mica publicitate: Hierofania, cumpără-ţi amintiri despre trecut!

În mâna cu fălci ca de jgeaburi se aude cum sfarmă unghii şi răşini de sub umăr... De dedesubt un trunchi se aude răsunând.

Hamalii- hoţi tineri cu scări şi funii- caută mâna bătătorind creştete. Plutind printre bivoli oasele Hierofaniei se întocmesc. Florile stângi ale mâinii- oricare- cu muguri, plesnesc pe sub tălpi prin pâini dospite de foi, iar lutul aprins de sub ochi fumegă ca o ţigară uitată pe pervaz.

Pe pulpa stângă se deschide un zodiac fără număr: casă, scară, copil, vânătoare. Unghiile devin tencuială leproasă şi se rup una câte una: sudoare şi ţărână în gură. În cioburile oglinzii zgâriate, Hierofania urlă la sine ca la un os de mort!

Pintre crepuscul, turmele se adapă încolăcind de trup marginile mâinii, până când fântâni albe de frig târăsc ochiul apelor din creştet: descântec de scoică la marginea apei. Mâna e oarbă ca un tăciune.

Înapoi în propria-i amintire, hamalul desperechează păsări. Adunat pustiu la picioare, unghiul vederii- miop, doar cât să nu mai recunoşti- cheamă cioplitori de lemn şi salcâm. De rătăcire, alaiul cheamă colţuri de gură, pliuri şi tivuri, costume de operă cusute de cel care a murit brodind cu aţă drumul deschis, lutul fierbinte al Babilonului.

Sub masca hidoasă a peştelui se înghite Marea Moartă. Murmurând ca aburul, alaiul, se odihneşte aproape de gâtul cerbului ucis de muguri, printre ape arămii. Hamalul citeşte poveşti de odihnă: la o vânătoare se iau şi câini şi mâini şi goarne.... cerneală vărsată pe pata de sirop - elementar simţ gastronomic!

Drumul stă gată să reînceapă- hamalul se clatină ca un somnambul între lume şi tot, împuns în auz de mii de oase îngrozite. Le-a depozitat în marsupiul cărnii sale, prin borcane de dulceaţă de vişine, de peşte cu aripa trasă, de ciorbe lungite şi scurse în palme, între dinţi.

Pe tavan, un Crai Nou puţin mai la răsărit de mâna făcută pâlnie. Se viscoleşte între pleoape ca-n lutul mâinii să înceapă să crească zei şi-un cal să fugă (expresionism?!) deasupra unui cuib de rândunici. Terapeutic, alaiul sfidează stelele care strigă, se mai şi mustră din când în când, mâncând în acelaşi loc şi tot din lemn scorţuros cu arome bizare se caută strămoşi, cu măşti de humă prin somnul cailor zidiţi de mâini. Într-un somn al trecerii, peste tot, doar peşti cântători. Degetele picură păsări, întorcându-se în munţi. Tălpile sângerează vinovat pe trupuri de vânat, cu răşină.

Drumul care se deschide arde ca o jertfă de rug aprins!

Deasupra unui oraş aglomerat, prăfuit şi gălăgios ca o ceată de zumzete asurzitoare, Hierofania trecea încruntată, întunecând ferestre de cer străveziu, de vară. Ordinea lucrurilor nu a mai fost aceeaşi- cel puţin pentru trei personaje, ale căror contururi se desprind, cu greu, dintr-o veche ramă de fotografie.

Primul decor. Primul personaj.

O masă rotundă şi grea (greu de ridicat şi pentru un batalion de ofiţeri). O porţie de dulceaţă de vişine. Un pahar mare de apă. Tacâmuri de argint, Dicţionare începându-şi pledoaria istorică de pe timpul sciţilor, scaune simetrice cu spetează grena, sfeşnice pe piana îndoliată. Din şifonier, o cutie de chibrituri Gherla, cu iz de Ierusalim, cu o cruce conturându-se, imposibil de decupat, de reconturat din alte unghiuri, altfel decât corect- creştineşte şi geometric, din nisipul Mormântului Sfânt. În afara, Fântâna Zodiac, în iureş de zodii aruncate grămadă, fără ierarhii, fără case astrologice, fără trigoane şi uranii de eter. Înăuntru, un buton central şi centrat - gata de chemat ordonanţa, să reaşeze zodiile de afară, sau poate, în nostalgie, pe cei doi soţi ai primului nostru personaj, decupaje gradate de armată, între care se aşterne liniştea (de preferat, însumând, ca-n romanele lui Dumas- 25 de ani!).

În acest prim decor, pianina prindea glas (la ora 16.00 fix)- personajul mânca amandine, cânta, preda, credea (aparent) că în lipsă de bani, prăjiturile se pot scăpa pe trotuar şi se pot molipsi de culoarea, gustul, forma unui trotuar încins de bucuria reîntâlnirii.

Înstrăinind decorul (brodat cu iniţialele epocii lui Carol al II-lea), personajul schimbă forţat decorul- într-un retuş muzeistic, stil vagon pornit în trombă, pianina din lemn negru, sfeşnice neaprinse. În această încătuşare, primul nostru personaj nu poate decât să plângă. Flancat de un profesor aşezat impunător la birou, de o funcţionară la Ministerul Agriculturii, în picioare lângă el, personajul se aşază trist în fotoliu....O umbră canceroasă sparge decorul, rupând funcţionară din grupul imobil pe care credea că îl desăvârşeşte....o alta senilă, loveşte biroul.... Hierofania priveşte înflăcărând, mortuar, primul nostru personaj...Muncitorii care lucrează la decor- doar ei deţin secrete ascunse în salopete fără mâneci- ştiu că primul personaj a murit.....

Al doilea decor. Al doilea personaj.

Cafenea armenească, cu aromă tare. Rahova- Rondul Coşbuc- statuia Vulturilor- Restaurantul Vaporu’, Grădina de vară. Proiecţii de film. Mausoleul cu multe trepte, cu interminabili paşi. Lagăr la ruşi. Stepe şi troiene, drumuri care nu se mai sfârşesc, tăceri care durează şase ani. Fotografii de familie, ceasuri, fularele, mănuşi, latrine în pământul tare ca piatra, gard de sârmă ghimpată, aşteptări prelungite, poze cu Iorga, prelungire în amintire...

Al doilea personaj este osos, înalt, cu nas coroiat, fire orgolioasă, urechi mari şi băutor doar de votkă, gata oricând să privească şi, dintr-o palpare de privire, să fixeze diagnostice, să trimită apendicele la extirpat. Hierofania nu mai are apendicele la locul ei...s-a vindecat!

Al treilea decor. Al treilea personaj.

O altă cârciumă- un renegat. Înalt, gânditor, contur masculin. Pe aleea dinspre blocul turn, pe banca de fier, personajul se aşezase picior peste picior, atrăgând priviri feminine dinspre blocul cu opt etaje. Neinteresat de nimic- îi place doar apelativul „fetiţo”- îşi scarpină timid buba de pe picior, care muşcă până la os, mâncând din unguentul alb, cu chenar roşu. Verdict post-mortem: comă medicamentoasă. O ipohondrie debordantă, care se scurge prin vene, prin trup, prin gând.

Personajul coase. Are alături aţe, ace, etamine- goblenurile se ţes, cu chip hierofantic.....

III

Groparul nu mai numără ore fără cadran - cred că s-a stricat ceasul nopţii. Alaiul se izbeşte prea mult de fereastra dinspre centru aprinsă în noapte de palme strânse- hamalii vânează iar, pe schelet de ape, luntre cu păsări zidite de fum.

Îngropată până în creştet în oglinde, Hierofania pare prăbuşită în carne şi scrum-fumează repede şi dă fumul peste umărul hamalului tănăr. Acesta se înneacă, cu braţul unui animal obosit născut din bucăţi de măr mestecate. E blestemul unui timp de femei născând în pietre. Dincolo, în deschizătura palmei, imaginea (e o cameră mare şi vin vărsat pe faţa de masă) nopţii nu mai poate fi trecută înotând.

În alaiul ăsta nu se ia guturai niciodată.. Personajul al treilea, din capitolul anterior coase braţul drept pe geana stângă

Acum, Hierofania se plimbă în cerc - cu luntrea: normal, trebuie să existe o ciclitate a poemelor-călătorii şi nimeni nu poartă doliu (personajului al treilea din capitolul anterior i se refuză înmormântarea în cimitirul Ghencea Militari!). Compasul se avântă în mâna hamalului: un ochi al ploii despicat de răstigniri şi mile. Pe genunchii roşi de apă, sub sânge, mâna sculptează trup-nelinişte. Clipele încep să roiască în sos de salcâm.

Cerul, în depărtări, striveşte fructe reci monosilabic la marginea adâncă a mătăsii. Muşcatele din geamul oricărei camere deschid răni adânci asemeni unor guri vineţii de alcool aniversând pe veştmintele oricui stropi de ceară strâmbi- o tâmplă de mână liniază o undă de mai – şi ...se prea.... poate!

Câinii latră iar la lună. Pe frunte se naşte descântec. Organele de Miliţie îl identifică şi prind criminalul care a îngrozit, în 1971, blondele Capitalei. Patru asasinate, şase tentative de omor, cinci violuri, şapte tâlhării, alte infracţiuni.

Învelită în hârtie, o gură de schit aprins tresare şi, ca un cerc peste ape, se zbate. Împotmolire de flaute, la mijlocul ariei ruşinate, salcâmii-şi spală rufele murdare-vocale lungi răzbesc dincolo de carne.Vânând, băştinaşii fără de noapte, au început să sape în unghie, cu cântece aspre. Cu capul în mâini, se toarnă ulei aprins în urechi, deget ars de după-masă uitată - ofrandă. O amintire de culoarea amandinei uitate pe masa cofetăriei. Linguriţa de argint se poartă în buzunarul de la piept-lumina se poartă în spate! Pe cap, joben, întâlnire la petrecerea cu ceai....Rîmaru nu omoară brunete.... Fără ochi, se ascultă şi se stinge lumina de pe hol.

Greieri adulmecând somnul. Mâini îmbrăcate în oglinzi.

În sfâşiere, buzele se ung cu untdelemn şi lut arid, în apăsare, pare că vântul schimonosit trudeşte, ca un deget înfipt în grumazuri chinuite infirm.

Pulsaţii numărate de trup spălat se sfârşesc în ape de seu. Dezorientat, Hypnos aruncă plase aride de melci şi uitare. Rănit între coaste de memorie, vânatul său e cald, diluat de puţină ambrozie –înhiţitură de uitare şi răutate.... Epigrafii funerare- şarpe cu şuierat sonor –toropeală captivă. Orbire matinală- pare că nu mai doare- stârvuri lăsate în cămări de fructe .

Lorgoneta lui Joyce-pseudo-areopagitul se avântă pe valul de carne, pe creste chiar, cu trup răsucit. Pe înserat, o amantă neagră îşi rupe tocul prea molcom (preferă blonde sau negre- iar tu îl priveşti reaşezându-şi linguriţa de argint la piept), stânjenitor de acru deasupra nevertebratei vulgate. Barbarii au invadat mâna stângă, cu lănci şi ochi de chibrit. Bărbatul acesta mai ţese o tijă de umbrelă invalidă -e şi o batistă –romantic brodaj! Hierofania adulmecă prea mult pe sub fereastra cofetăriei!

IV

De-a pururi priveghind, ochiul Hierofaniei a ajuns pasăre de bronz pe acoperiş, pieptul hamalului o movilă de vreascuri de care se lipeşte în cercuri carnea; sunt atât de departe salcâmii de apusul ce strânge în viespare, şi atât de aproape muntele încât cel ce se atinge, fumegă.

Cu liniştea plimbându-se sub grinde, vremea picură cu paşi mărunţi de prune uscate şi reci, ca nişte cuvinte lăsate în voie. Răşina începe să curgă din încheieturi, mai străvezie decât leşurile...Viclene mâini! Tot ce nu arde pe pământ, se înneacă în ele, născându-se!

Hamalul îngenunchiază. În lumina tunsă, amară, în sfere pălind, surâzând. Humă vomitând după cuvinte, palme răbufnind printre ziduri, alfabete fugare. S-au încăierat mucenicii firavi la vînat. Se vânează căprioara din Cântarea Cântărilor. Bâiguire: noaptea strigă după aripi. Un mucenic are o coastă rănită. Pe ţigle se vaită că nu vrea femeie, e miop şi lipit de decorul vechi de cioate. Cocoşii pustii cheamă a împerechere. Un paianjen urcă izgonit pe perete. Pe palme se seamănă muşeţel.

La marginea pleoapei, adesea intră în Hierofania o pasăre neagră – masturbare de lut aprins- şi ieşind pe ziduri, hamalii parcă au braţe, un cal şi-o aripă, şi aşa se chinuie în zgomot şi leş să fecundeze umbre bântuite de plâns, cerşind o pată dreaptă de om, biciuind la rădăcina copacilor vopsiţi acum de primărie, un triumf –orgasm al mîinii rupte de la cot pusă să crească în ghivechi-orbită de timp.

Abia acum s-a auzit un ţipăt cu rana în forma săgeţii. Turmele au rămas în sângele lor cu grâu încolţind. Doar aşa, câteva chipuri sfinte se sting în osândiri.

Se pare că şi ochiul are noaptea lui. Gura arsă a îndrăgostitului hamal sapă nelinişti-refren, pasărea de pradă doarme sub tălpi încinse. Se mai pare că asta e un accident- mănunchi de aţe răsfirate, respirând domol printre coarde. În mireasma cariată a vântului de la apus, genele hamalului respiră ceva din liniştea clipei învinse.

Hierofania îşi aruncă înainte vestmântul...

I s-a rupt unui Dumnezeu, din scuipat şi seu o dâră de ochi veşted - limbi împotmolide în zăduf. Dumnezeu nu se poate arăta...

În această neliniştire, Hierofania caută urme nescrise, aşternuturi infame, nu se poate orienta: s-a şi schimbat codul localităţii moloz şi dijmă se mai plăteşte arar când ochii se împotmolesc pe sub amintiri rotunde şi cărnoase.

Poposind a odihnă, Hierofania priveşte prin geamul deschis un sfârc şi o nicovală- o pasăre cu tub de oxigen şi pene şi-un Icar prea ghemuit în lut şi un telefon cu traume în sân şi un respirat asudat sub pernă. Se fac glume la telefon şi, în disperare, sub apeluri false, vecinii se închid în cămăşi de forţă şi se duc la spitalul 9, de nouă ori câte nouă.

Prin acelaşi ochi de sticlă înrămată, se fac pirogravuri, se lucrează cu baiţ, karatiştii îşi desfac larg picioarele, negresa de la Boney M. priveşte, negru cu sânii mari, un rezervor de apă în care pălesc banii ascunşi de privirile celor care nu ştiu unde să caute.

În văzduhul în care pluteşte Hierofania se strigă după masă şi se face prezenţa- unghiile trebuie tăiate, perciunii aranjaţi, mustaţa spilcuită, nu se sfârtecă urme de carne în vreun refren de Led Zeppelin. Se ascultă şi în văzduhul destrămat, o chitară care în atingere rosteşte:

I see the writing
On the wall
I see you baby
Gonna make you feel small
Sweet darlin'
Ooh you gotta be mine
I'm gonna love you baby
For about a hours time

Cause I'm a man
Spelled m
Spelled a
Spelled n
Yes I'm a man
I'm a man
Oooh

I was motivated
Back in town
I saw a cadillac sign sayin'
No money down
So I eased my breaks
And I pulled in my ford
I've gotta have that car
I go ridin' down the road

Mmm let me say it again
Ahh yeah let me tell you again

When I was a little boy
A-not but five years old
A-my mother told me son
A-you got a lotta lovin' in the fold
'cause you gonna be a man
A-you're gonna be a man
A-you're gonna be a man, a you're gonna be be be a man.

În ritmul neisprăvit din palme, urzitoare se reped lângă inimă şi încep să ameninţe c-o să nască pui de şerpi dacă nu se începe să se cioplească umbre albe, umbre negre, îmbrâncite în strigăte de triumf şi roite în cerul deschis al bucătăriei închise. Pereţii se umplu, se deschid, se colorează- bucătăria devine templu viu, peşteră de înnoptat, joc de umbre şi trări. Apoi se furişează prin camere, în palme, până când se dă vamă zborul păsării negre pe uşa de la intrare în apartament şi limba de ceară de pe suflet.

Din colţ, din gura lui Otto von Bismark se nasc organe de femei desenate abstract cu sâni în lateral, cu ochii aţintiţi înspre un Hades cu chip cioplit şi coarne în afară, expatriat din tabloul său, eutanasiat de cei care nu au ochi, exorcizat de unii care cădelniţează cu fire de lumină şi palme groase de urs.

Un Şobolan- cu veleităţi de barman, cu tacul purtat dintr-o mână în alta, un ofticos, cu hepatită în obraji, incapabil să reproducă, maestru în aruncarea zarului pe tabla verii eterne, zvâcnesc în fugă dintre acordurile de muzică folk, atunci când între două corpuri se ascunde o veselà de tort, moştenire cu mâner de culoarea roşie....un cuţit şi o furculiţă....

Pe balcon, în dogoarea pustie a oraşului, o siluetă fermă, îşi arată conturul gol al spatelui şi îşi întoarce privirea dinspre vecina, laborantă la IC Chim, pe care n-ar fecunda-o, n-ar picta-o, nu i-ar cânta 100 de incantaţii în miez de dimineaţă, sau de noapte, printre reparaţiile murdare din baie. Aşadar, se despică strângerea de odihnă spălată. În pomul de Crăciun, se agaţă citaţiile de divorţ spâzurate de crengi, aplecate deasupra cărnii calde de netrup!

Nişte hingheri cântăresc muşchiul de pleoape, şi pe un peron se mişcă un dop de benzină între dinţi. Hierofania intra prin scândura din faţă în cuvânt şi în pânza pictată, o cruce arsă şi veche se vinde în Grecia. Acelaşi Icar cu dinţii calzi şi umbletul de lamă- sânge cald, a legat la picior inima care mai bate, mai tot bate, pe drumul harnic cu cioburi între coaste- până când mâna mai pictează şi inima nu mai bate, nu mai bate, nu mai bate!

Deasupra hamalului, cu ochii închişi, Hierofaniei nu îi vor mai creşte unghiile niciodată!

V

Hierofania îşi aruncă cenuşă pe urme. A experimentat şi spânzurarea lunii de gânduri. Culorile oarbe le aşezase de mai de mult. Oricum, s-a acrit ochiul privit prin lupa moartă de flori.Geometric, ochii se leapădă pe cărare înspre tot. În aiurea, hamalul îşi trage chipul pe roată- agăţat pe copaci începe să miroase a clătite arse. Acasă, cresc salcâmi din bucătărie- semn matur de moarte.

Cer transparent, revendicări bune la toate – emblemă -adjectiv separat de substantiv, spunea Hierofania pe pragul resimţit dinspre retrograd înspre eulogic.Vernacular- strânge pachetul de ţigări: fumează iar mult şi apăsat, progresiv se strânge ochiul în pripă.

Huronul chinuie o voce atentată – Hierofania îşi revendică fuga culorii spre clarificare- Bjork sub halca hamalului de bere, furnicarul îi gâdilă stomacul [ieftină scamatorie când se deschide dosarul celui ce a adormit sub jaluzele de jad]. Alaiul varsă din sticlă ambrozie şi fum. Hierofania dezbracă şi laptele dospit pe un guler de mahon, jumulit pe simplu, şi pe dreapta, pe parapeţi urlă gândul amintirii despre cum să te naşti asasin cu un gust malign de ziar diluat în expectativă.[ Diafragma vulgată rupe circumcizia, opalescent].

Imprecaţiile mută grimase de apetit nocturn, pe un closet gri cu roz ca-ntr-un început de vijelie. Faţa Hierofaniei e cam văruită, ca o replică promptă despre o deşteptare ciufulită- [ avangardă legată la mâini] prizonierat vânătoresc- dreptunghi pătratic şi limba hamalului, la marginea lumii prinsă cu pioneze lăpăie negru cozi de păpădii [ incalculabil,o urmă de vânat putred şi viu ].

Miroase a verde - gazon întins peste sâni şi geme [puţin cinematograf la stânga] marginal. Hamalul răsuflă uşurat, aleator- ochiul înarmat, ganglionul tăcut explodează-revendică atentatul- frustră, privirea lată sparge din trotuarul crispat constipaţia de cadavre şi rapsozi- [Hierofania diseacă subsolul cu pleoapele abătute ] ca un capriciu de pândă grimat, în transă.

În acest extaz post-amor, Hierofania şi alaiul ei străbat spaţiul relaţiei unui bărbat şi a unei femei care relaţionează, prin pecetea indirectă a rudeniei lor canceroase. Hierofania dă în cărţile zodiacului....

Să vedem ce spune: „Când Berbecul şi Taurul se întâlnesc, relaţia lor este o uniunea naturală de iubire. Această relaţie reprezintă echilibrul. Berbecul vrea să o ia mai repede în opoziţie cu Taurul. O relaţie Berbec-Taur poate fi o experienţă utilă pentru amândoi. Taurul este senzual, rabdător şi blând. Berbecul este atras de senzualitatea Taurului, iar Taurul poate fi sprijinul Berbecului, mereu stabil şi loial.
De la Berbec, Taurul poate învăţa să câştige vigilenţă în a-şi asuma riscurile care conduc la adevarata fericire în viaţă. Taurul este mai rezervat şi mai practic, în timp ce Berbecul este impulsiv şi încrezător. Fiecare dintre semne este în echilibru cu celălalt - fiecare poate învăţa de la celălalt. Uneori Berbecul îl poate împinge pe Taur să ia decezii pripite, dar Taurul îl poate calma uşor pe Berbec şi îl poate convinge să încetinească. Berbecul aduce bucurie în relaţie, în timp ce Taurul aduce siguranţă şi romantism.
Berbecul este condus de Marte şi Taurul de Venus. Imbinarea acestor două semne duce la iubire şi pasiune. Ambele simboluri sunt universal acceptate ca masculin şi feminin, aşa că relaţia se află într-un bun echilibru. Berbecul este un semn de foc, iar Taurul este unul de pământ. Berbecul vrea să-şi schimbe propriul destin, în timp ce Taurul doreşte securitate şi stabilitate. Taurul poate fi posesiv, lucru care-l poate enerva pe Berbec. Când Taurul va înţelege că relaţia lor este puternică, va accepta mai uşor nevoia de libertate a Berbecului. Acesta din urmă trebuie să-l asigure pe Taur că este iubit şi important. In această relaţie, Berbecul nu va face cum va dori el, indiferent ce metodă va adopta. Taurul este un semn fix, care nu se schimbă, aşa că Berbecul trebuie să înţeleagă această latură a Taurului. Ambele semne vor să conducă, asa că, încă o dată, compromisul este important. Berbecul poate învăţa să gândească de două ori înainte să acţioneze, iar Taurul să fie mai spontan şi să descopere că există foarte multe lucruri frumoase în viaţă.
Cel mai bun aspect al relaţiei Berbec-Taur este natura pasională a relaţiei. Acesta este un excelent echilibru între feminin şi masculin, între impulsivitate şi hotărâre. Contrastul dintre aceste două personalităţi şi abilitatea lor de dăruire reciprocă face ca relaţia lor să fie una specială”.

Berbecul nostru- parte feminină, cu ochi mari şi mers legănat, cu parfum tare şi bun, cu mâini potrivite şi degete lungi, deschise ca-ntr-un dans cu iz oriental, de o eleganţă pregnantă, dar cuminte. Aliură feminină, dură pe alocuri, impasibilă, lucidă, cu veleităţi de gestiune. Ancorată fără voia ei în interiorul unor zodii gata de împerechere- într-o altă ţară cu curve ieftine- în exteriorul spaţiului de la C.A.R., urechea ei dreaptă e închisă la sunetul exteriorului rece şi al ceasului deşteptător care urlă, anunţând ridicarea cortinei pale de peste Aleea Circului. Atunci se levitează (chiar şi telefonic) deasupra rebusului cu linii egale, se închide mioritic, Baciul turmei în cetăţi fără ferestre şi se stropeşte victoria cu picuri calzi de votkă sau şampanie, sărbătorindu-se Vartavarul. Lângă Erevan, se ţese un steag nou, pe care Taurul l-ar roade cu colţii şi, se ridică mândru, un falus gigant gata să se rupă.

Berbecul găteşte puţin -baclava, porc-, dar bine, în porţii egale, stabilite riguros, îşi schimbă banii dintr-un buzunar în altul, ca şi cum lumea nu e clădită din mărunţişuri doar din clipe mari, dictează falnic, gândeşte corect. În zodiacul Hierofaniei, Berbecul trebuie să rupă Taurul- acelaşi care cântă la chitară şi iubeşte prea mult- de încătuşarea incantaţiei, trebuie să îi păstreze tablourile- singurele şi schiţate în grabă- ca, apoi, să-l răpună, luându-i puterea.

În jocul acesta, Berbecul- urzitoarea închide şi deschide ritul etern al amintirii de departe....Ca-ntr-un vis, păstorii vopsesc un berbec, umblă din casă în casă şi adună unt. Grupuri de fete cu flori, după ce au colindat casele, mănâncă împreună şi petrec. Aceleaşi femei fixează pe sfori flori, castraveţi mărunţi, trandafiri pe care îi leagă în formă de cruce. În acest vis, un alt vis, cu izul Armeniei, un vis despre hântum. O păpuşă croită din lemne aşezate în semn de cruce —pregătită de fete dinainte numite, pe care fixau diferite fructe. În acest vis-ritual, un tânăr îndemânatic- cu siguranţă, Taurul nostru-, cu o lovitură de bâtă, trântea păpuşa, şi tot ce era pe ea era luat de spectatori.

Alfana. După masă, se îmbracă cămăşi peste haine, deghizându-se în soldaţi şi se alege un comandant; se porneşte împotriva păstorilor şi se alungă Taurul uriaş, departe de visul incantat de Berbecul câştigător. Mulţimea aclamă: arevaluis, arevaluis, arevaluis.....

În depărtare, cu mâni subţiri, Hierofania visează şi ea armeneşte şi trage cortina...Aleea Circului adoarme....

VI

Se strânge silaba-rodnică striveală prea coaptă! Se digeră şi greu, se înghite în reprize,se varsă pe rând! Crepuscul nevertebrat - război de oase - astea se cam molfăie dacă dinţii nu rezistă implantului de măduvă şi esofag!

Alaiul mai ia o înghiţitură bisilabică, atent la mâna care o varsă stetoscopic peste ligheanul de incantaţii gastrosofice!

La rubrica cu întrebările gurmanzilor se anunţă vârtejuri de colhăit de unghii stoarse! Se amestecă bine un impuls şi o gravidă, o picătură de cedru şi un borcan împotmolit somnolent! Hamalul se poticneşte rumegând pe rând afrodisiacul-omoplat rânced plecat în lumea de dincolo-posnaş cucerind gura de cui de deasupra lunii februarie, spumegând de firul de deasupra gurii!

Acelaşi hamal roade lacom tocul înalt al marginii de buză, miros de apă şi de seu curios - o dâră de pleoapă de sub unghea roasă de somn şi de răceală - Hierofania mai cheamă în şoaptă dezertând un pui de verde, crăpat în coaste. E un somn adânc şi ghem de măruntaie aride, vânat închis în căptuşeală- o bătrână roade intestinul gros-bastistă şi ziar şi morman de cuvinte.

Hamalul loveşte cu reverul - se izbeşte de fileu, filee, fileuri, fotogenic, puţin din gândul copilăriei petrecute peste umăr, contur de pleoape -miros a toamnă, şi de rimel- e o diferenţă în miros şi în rujul mult prea roşu de pe buze.

Buza de jos a Hierofaniei se matamorfozează în forme ciudate presant, fugind de hamal..Anarhic, limba sfârşeşete să dezerteze răutăcios. Taurul îşi anticipă moartea, şi o desenează înfrigurat, pe colţul mesei. Deformat, rolul pare că s-a îngrăşat, iar Hierofania pare, din profil, un Buddha fericit cu oase cuminţi şi privire mare. Binecuvântând, amintirea se întoarce în copilărie....

Oricât de mult şi-ar dori Hierofania să distingă- de deasupra, din văzduhul pe care îl cutreieră în alai- cele două contururi care i se înfăţişează, rupte din aceeaşi placentă, la intervale diferite- acest lucru îi este imposibil. În acest decor, se lucrează, se simte, se pedepseşte, se trăieşte în acord global. Imaginea panoramată oferă privirii un Ianus cu chipuri diferite- unul, tăcut, cuminte, calm, citind şi făcând yoga, un altul activ, dinamic, cu păr creţ, cu destin războinic de cartier. Partea activă a unui întreg, ieşit aşa fără întrebări, se caţără pe blocuri- ca în Cartea junglei- fură banane, împarte dulciuri, sparge, pe gheaţă şi pe tocuri, cofraje de ouă, preferă amiciţii cu linii pe buletin, joacă X şi 0 pe maşina Securităţii, tunde, noaptea, în somn, coarnele calde şi aranjate ale Taurului, se visează moartă, din iubire pentru Piticul din zodiac, în cadă, cu ochii grei şi mari.

Partea tăcută aprinde lumânări şi mai apoi mai răsfoieşte o pagină din Iliada sau, aşteaptă din timp, la coadă, învăţăturile lui Shri Mataji: „Realizarea Sinelui este dreptul vostru şi nu poate fi cumpărată “. Dincolo de aspectul acesteia de Guru, de Avatar, de încarnare a lui Adi Shakti (Marea Zeiţă, Creatoarea Universului), maestra Sahaja yoga, privind din posterul atârnat, iluminată, este creionată, redesenată de partea activă. În posterul ăsta, Shri Mataji pufăie o ţigară desenată în colţul gurii, iar Ochiul lui Shiva este purtat la plimbare, pe alei unde se întâlnesc găştile de copii gata să se ia la încăierare!

Partea tăcută cumpără obiecte de artizanat, se plimbă pe Lipscani, îi plac brăţările şi curelele galeriilor de artă studenţeşti. Dar părţile trăiesc în acord global- ordinea lucrurilor se rupe, doar când, sub formă de busolă rotitoare, partea activă o ridică pe braţe, deasupra capului, pe umeri, pe partea pasivă, închizându-i cu dosul palmei cartea deschisă, şi răsucind-o până când, în ameţeală, braţul ei arată nordul sau sudul. Tot în acord global, partea activă urmăreşte prada, deschide cu piciorul uşa ferecată şi îşi înghite dintele din faţă, lipindu-i măduva şi pulpa, gata să lase o urmă de trecere a timpului, printre locul gol, fără de capăt.

Şi tot în acord global, în liftul rece care se opreşte la nivelul Purgatoriului, partea activă crede că partea pasivă nutreşte o invidie tăcută. Liftul porneşte şi înghite întrebarea- e ca şi cum Ianus ar putea să îşi invidieze vreuna dintre priviri- şi Hierofania înaintează prin timp, cu mâinile întinse şi capul întors.

VII

Pe pervaze de lut, genunchiul Hierofaniei poposeşte rostind incantaţii vulgare privite din profil- un ou fecundează un alt ou- cicatrici exemplare. Hamalului îi este teamă că trupul ei s-ar putea lăsa deturnat, că mâna ei s-ar putea să cadă cu zgomot.

Sub roţi de amintire se avântă conduri şi tălpi reparate- e un vag miros de funingine şi os- un calm harem s-a hotărât să treacă: au şi cuţit şi polonic de ciorbă, cu rumeguş între oase- neorânduit, văzduhul s-a hotărât să moară!

Printre nori, pâlpâie o moartă frumoasă cu inima-n lumânare. În linişte, se adapă un embrion din lutul ars pe unghii- ciudată macara de carne şi veşted- un Dumnezeu bătrân vinde cartofi cu rumeguş în pleoape. Un ciob în act- ulei şi mâzgă-SimetrA, adică uşor, Artemis invers.

Suspendată pe tavanul plat al apartamentului din Drumul Taberei, Hierofania joacă Yams, table, Remy, bea wiskey şi fumează mult ca şi cum fumul acela gros şi des ar rupe din spaţiul uitat, un contur în mişcare: creaţă, cu păr des, ochi verzi şi forme conturate, abia apoi cu păr scurt, slăbită, cu aceeaşi ochi mari. În liniştea mare şi grea, prietenii uită că prezenţa feminină a avut cândva de dăruit şi, acum, în uitare, se reped hulpav să rupă din ea şi din exterior, părţi egale de carne în sânge.

A lucrat doar două zile la o bancă, la aceeaşi în care l-a întâlnit pe cel care nu purta turban- înalt, grizonat, cu mustaţă- dar care îi împărţea darnic, cizme din piele de şarpe, brichete de aur, haine şi căciuli de vulpe argintie, ca şi cum între culturi, ea ar fi fost o ţarină, căreia i se interzicea posesia domeniului, dar care, în Drumul Taberei, primeşte ca donaţie- spaţiul ei vital. În acest spaţiu, vecinii suspectează activităţi teroriste, neştiind că alaiul Hierofaniei a poposit în fapt de seara să se odihnească şi să o privească pe femeia care învăluită în vulpi, îşi disculpă existenţa, privind distant, bucăţi de ziare aruncate- sfidător la adresa cotidianului banal- în toaleta, încă nefuncţională.

Nu se temea de nimic- se încăpăţâna doar să-şi apere spaţiul, pe care cei de aproape vroiau să i-l rupă, prin control, prin manipulare, prin dictare.

Diabetul s-a instalat, pe fond nervos şi acvatic, provocat, prin calcule, de profesorul de matematică, director al Liceului din Drumului Taberei, care nu ştia că afacerea Terasei Acvarium, nu poate fi încarcerată în borcane mici, că orice aluzie la apă presupune întindere, deschidere, necaptivitate. Şi aşa, ca şi cum ar fi plutit în derivă, pe ape tulburi, cu valuri mari şi instabile, a trecut vertiginos, la alte stadii, la sărăcie, la dispreţ, la închidere- ca şi cum viaţa nu ar fi fost altceva decât un jet subţire de urină inodoră, lăsată să se scurgă de sub mantia argintie de ţarină, lipsită de viaţă, gata de condamnat, fariseic.

Hierofania se prelinge de pe tavan, cumpără cola, bere, prepară pui- se retrage în camera ei, aşteptând voluptatea nepermisă. Ea, ţarina ar fi mâncat biscuiţi, ar mai fi trăit o zi, o noapte, o viaţă, adunând cei 10.000 de lei sub faţa de masă, pentru norocul de la Loto, pentru calculele destinului, pentru variantele câştigului şi ale pierderii.

Hierofania s-a grăbit să plece pe uşa deschisă prea larg şi pentru oricine, lăsând-o pe ţarina ei prăbuşită în baie, grăbindu-se să moară, ca şi cum distonocalmul pe care hamalul îl îngurgita lacom era un energizant de marcă, neştiind că durerea de la nas va rămâne dureroasă, ca şi cum ţarina ar aştepta într-un colţ, să privească împreună cum destinul putrezit se sfarmă ca un biscuit de carne!

VIII

Hierofania se agaţă de pragul hamalului suculent de dulce- se cheamă călăuze şi pivoţi sacerdotali să cânte, să răcnească asediat pe un fir de clipă străpunsă cu un salt de spate arcuit. E un har confiscat între solar şi timp - un hamal golaş de ochi şi de miasme sparte printre ritmuri ce vorbesc despre trup şi soartă.

Între degete, se sparge un ochi de trup şi de răcoare- miros de purgatoriu pal, prea copt şi prea rostit- sistem eutanasiat, de prea mult icnit străpuns în coaste cu un dicton de seu. Clipele se sinucid în rosturi şi un ascunziş mai fată reproducţii de martiri- în cuptor, în procente, în cusături vulgate pe sub pantaloni moi de jgeaburi flagelate de vânat.

Se tăinuieşte haotic acelaşi moment excitat demonic pe sub preşuri scuturate în curtea tăcută recuperată postindustrial. Mobilul derealizării e că nu se mai ştie să se rostească şi despre altceva.

Simulacru însemnat cu o săgeată de plumb, constant, aşteptând o decolare a marginii supliciului. Ignar.

Hierofania rupe din hamal un ultim marş forţat înspre desişul vănătorii de noapte. Se mai ard şi etape, intervertite în scurte rumori- hamalul scuipă muzical în lateral. Se plonjează iar în picioarele obosite de fracturi - se muşcă din ţigară- argumentarea e nesoluţionată- ciclul întârzie două zile.

Se poate elucida traseul alaiului speculând tactil umbra de ieri, în proiecţia de azi, cât s-a ucis ieri şi cât se vânează azi. Un soi de imobilitate guturală şi de suspin –cerinţă esenţială a gestionării.

În văzduhul călătoriei Hierofaniei, miroase a sechele inocente de Ursus, o urmă complice de sindrom jumate femeie-jumătate- peşte. Zgura miroase a os şi pare că, sistematic, nu se mai consumă nimic din uleiul aprins cu puţină unghie. Tramele se înteţesc reperabil şi nu pare „fair-play” ca alaiul să urmărească, la pândă, supliciul, sau agonic, să o aşeze pe Hierofania alături de corpurile finite.

Timpul înstăpâneşte scurgerea de sânge - însemn de ieri. Totemurile se joacă cu sfere de sticlă, iar suspicios, amintiri elementare se învârt prin lapte şi zer, enclave fără gât. Arbitrară descendenţă!

Ambiguu, Hierofania pipăie ochiul hamalului ieşit pe sub pleoape- şiretlicul ieftin de a chinui vânatul pe lângă jertfe ce se lasă îmbunate. Hamalul păleşte ca şi cum nu ar mai recunoaşte-o...Epuizare sub camuflajul impur de frunze moarte- miros agregat de atomi fecundaţi...

Hierofania şi hamalul ei au urcat inconştienţi pe o bicicletă.

Absolut laicizat, Beer Sheva musteşte de incantaţia kaddish-ului- marţială cerinţă de a respecta canonul, arborescenţă de efect secundar, vizită la Elul, intrare în Ros Hasana.

Shammaii sau adepţii lui Hillel, halucinaţii rabinice, deresponsabilizare a shul-ului, lecturi din Sefer Zetsirah- optsprezece binecuvântări rostite deasupra incantaţiei uşoare despre Iahve, Iahveh, Iahweh, Yahwe, Yahweh, Yahoweh, Iehova, aceeaşi kabbalah.

Hierofania îşi caută locul printre Shisha Sedarim, întrebând obstinant hamalul uimit unde să se ascundă, în Zeraim, Moed, Nashim, Nezikin, Kadoshim sau Tohorot!

Îmbâcsit în mirosul curat, numai de după baia de vineri, cu dungi negre şi groase pe maieul pătat, parfumul lui deşteaptă vecinii, dă de ştire că neguţătorul de opere de artă, veghează telefonul pe care îl plăteşte, pune monopol pe el, stă de gardă, îl foloseşte. Tot el, explică stricat, evreieşte, că merele sunt bune şi că se taie într-un fel, pe farfurii, felii, precum doamna Rosenthal- matroana merelor în pârg, set de şase farfurii albe cu dungă roşie, vechi, originale, stare excepţională!

Şi iată că, în lipsă de bani, personaje matriahale se împrumută, vând, girează şi pleacă în spaţiul straniu al Mahamvantarei, la mătuşa cu seturi de farfurii mai mari sau mai mici, cu acceptul prealabil al Securităţii, care se informase şi acceptase viza cu supunere talmudică.

La întoarcere, sclipire violentă de aur, lănţişor aşezat la glezna obosită, adăpostire a comorii viţelului de aur în spaţiul ţarinei, pentru ca nu cumva, Taurul cu coarne de oţel să vândă, să comercializeze importul Vechiului Testament pe străzile Levantului Extins. Un tricou roşu, altul negru, înscripţionat cu un Ninja cu ochii mici şi concentrare maximă, un costum de baie, espadrile roz gata de aruncat în ochii celor nedeprinşi cu legile Kaşrut-ului sau cu ordinea Şhitei.

O a doua incantaţie- scurtă, bombardată de palestinieni. Vis premonitoriu- se face că Hierofania adoarme şi că deasupra uşii, rugându-se, se aşază Ruth sau Esther.

În panica diurnă, Hierofania începe o Gmar haTikun, vorbeşte la telefon, cheamă femeia biblică, o rupe din vântul putred de departe...adoarme alaiul, obosit...

IX

Alaiul amână cu mâna dreaptă-sau cu ambele?- abur de crimă peste creştet. Pe pânză se ţese un oftat- Hierofania mai sparge un ou decojit în tigaie- hamalul o roade fără de gură, cu pana lui arcuită - vânat gemând, închis în sfârc de carne pal.

Mai miroase a ceaţă, şi alaiul se opreşte să îşi vâneze vânatul, cald şi molcom, dintre unghii cu limbile stoarse- foc cald şi foc rece- a nu se deschide trapa de la subsol, se poate elibera genunea!

Încolăcit în părul de un negru lasciv, hamalul se apleacă să o înghită, să o uite- Hierofania citeşte despre altcineva - loveşte între ochi, altfel săgeata se pierde, nu vrea să caute înfiriparea ei cornută între sâni de animal răpus.

Hamalul îi şopteşte că nu a uitat, şi nu a răpus urma de fiară împietată cu cioc şi smirnă- o sună doar la fix şi jumătate- între coapse se nasc năpârci cu solzi şi spumegare de trup. Hierofania bea vin cu ochii închişi- are dreptate nu este el hamalul - e un gol bolnav cu privire oarbă înspre sus, cu mâini o sută pe la spate, cu colţuri între buze, ciobit, cioplit în nări de iarbă şi aşternere. Se uită sub arţari - cine se crede alaiul ? – săgeată (sau arc hornit), cu piele deghizată şi ochi de amintire aruncaţi peste clipă!

Dacă porţile unui liceu (precum cel căruia furtuna îi creiona cu o oarecare pseudo-caznă, istoria) şi-ar deschide gura precum un hău abstract de necunoscut, atunci o putem înţelege pe Hierofania, de ce în pelegrinarea ei obositoare, s-a oprit singură să se odihnească, într-o după-amiază senină, aproape de crematoriul care nu mai miroase, ci doar arde molcom fărâme de clipe. Acolo, închisă în careu şi în tunsoarea de castron, Hierofania se retrage în interiorul cercului-magie şi i se pare că întreaga lume se amestecă în tunsoarea punk din jurul ei, că de după ochiul acoperit cu grijă, lumea se vede înjumătăţită corect, împărţită în cote egale.

De-alungul şi de-a latul uşilor închise se preling, în tandem, umbra profesoarei de engleze (înaltă, blondă), paradoxal, cu aliură de franţuzoaică, transmutată, din greşeală, în spaţiul ploios al Londrei şi cea a reversului ei- profesoara de franceză, ale cărei terifiante spasme nu au legătură, cum aţi crede, cu spaţiul englez, ci cu o ameninţare constantă, aceea de posibil exil, al neiniţiaţilor, la Brăneşti, la fabrica de tractoare!

Concomitent, aproape într-un sincron perfect, se deschide decorul unei discoteci din Schitu Măgureanu- spaţiu abia descoperit, cu dozaj egal de Pepsi, Modern Talking sau Sandra, de şalvari masculini sau fuste lungi, brăţări şi gablonţuri.

Brăţările de hârtie, înveleau contra-cost, încheietura celui care, întors în lumea reală, îşi justifica statutul în faţa Miliţianului, postat în faţă, ca un Cerber cu cheie de acces. Hierofania se caută prin buzunare....Semn al dublului, două gemene, brunete, cu fuste lungi, îşi împreunează androginic privirea, clipind. Sandviciurile cu parizer nu se mai termină....

Aproape convinsă că lumea reală poate avea şireturi fosforescente şi spaţii deschise, Hierofania se încumetă să îşi construiască, în pripă, o Arcă de alunecare pe Dâmboviţa, pentru simplul motiv că trebuie să vadă cum e (Administraţia Apelor Române a aprobat proiectul propus de firma MKS Electronik, care doreşte amplasarea unor gondole pe râul Dâmboviţa şi ancorarea unor vase de epocă pe lacurile capitalei. In timp ce gondolele se vor plimba pe 15 dintre cei 22 de kilometri ai Dâmboviţei bucureştene, corăbiile vor fi restaurante cu specific spaniole, englezesc sau pirateresc, în funcţie de locul şi perioada pe care acestea le reprezintă!).

Departe de Muntele Ararat, chiar în Bucureşti, corabia se desfăşoară pe 140 de metri: un singur geam şi o singură uşă aflată la mijloc. Miros de lemn de gofer, de chiparos, tencuială de smoală pe dinăuntru si pe dinafară. Înăuntru, mai multe personaje: Betty, cea care comandă vertiginos cucerirea Dâmboviţei, profesoara de română gata să extragă de pe gâtul înalt mărgele roşii de curcan şi să reteze părul ciudat care se aşază peste un singur ochi, profesoara de chimie care nu poate să râdă niciodată, fata femeii de servici cu nume profetic de Lola-Falona-în porumb, canotoarea înaltă, cu palme mari şi aspre, fiica bogată a familiei de apicultori, cu cizme roşii şi lanţ gros de aur la gât, cu părul întins după forma pernei, fără bloc de desen şi cu alergie la Eminescu şi, un ultim personaj, o poetesă minionă cu nume de prim martir, cu ochi verzi şi nostalgii tăcute. Arca celor aleşi din amintire, a celor care ştiu să îşi schimbe pantofii la intrare, să facă practica la ştanţă şi să îşi poarte numărul matricol cusut pe umăr.

(Pasaje din jurnalul de bord: Marea, portul, corăbiile, oamenii care sunt gata să înfrunte stihiile naturii, spre a vedea ce se află dincolo: Lumea Nouă.

Noile orizonturi erau în mâinile acelor oameni care au riscat, într-un pariu cu viaţa, să vadă cu ochii lor ce se află dincolo de linia imaginară a orizontului şi, poate să răstoarne din temelii vechile concepţii despre Mundi, aşa cum au învăţat-o generaţii de-a rândul.

Ce este un jurnal de bord? Un document sau o mărturie scrisă a unei expediţii pe mare sau uscat, în aer sau în spaţiu. Găseşti suferinţe, drame, bucurii. Găseşti dovezile imuabile ale unor fapte rămase deja în conştiinţa colectivă, iar pentru istorici şi nespecialişti este o poveste a destinelor unor oameni unici.

Cristofor Columb înregistra distanţele parcurse efectiv, bazându-se intuitiv pe câteva instrumente de navigaţie destul de rudimentare pentru vremea sa: un cuadrant din lemn sau un segment de cerc de 90 grade, poziţionat după o stea fixă că punct de reper, iar direcţia se stabilea cu aproximaţie cu ajutorul compasului. În ceea ce priveşte viteza de deplasare, ea era apreciată ochiometric. Dar, experienţa amiralului şi a pricepuţilor săi piloţi în a descifra semnele cerului sau fenomenele naturale au suplinit destul de bine lipsa unor instrumente perfecţionate de navigaţie care le-ar fi uşurat cu siguranţă lunga călătorie transatlantică. Şi, ei tot navigau în aceeaşi direcţie, spre Vest) .

Luându-şi avânt printre jurnalele de bord (ale lui Columb sau Noe), Arca Hierofaniei porneşte vertiginos, pe ruta prestabilită. Se acceptă doar trei popasuri- Hierofania le bifează cu X pe hartă- primul:

Drumul Taberei. Câmpul cu flori: un pat studio; pe partea de lemn un casetofon Sanio; oje multe aruncate desuet pe pat; un personaj şaten, cu păr ondulat, cu ochi mari şi căprui, cu sâni frumoşi şi ovali alege oja de culoarea scoicii care se zăreşte sub mişcarea corabiei. Un baci, aproape mioritic, îşi bea votka. Personajul, cu unghii lungi şi necoapte, se prelinge în corpul celor care o zăresc, prin gura deschisă ca un sărut, se ascunde copilăreşte, creează vijelii, vertijuri nepreconizate, se împreunează neştiind că plăcerea pe care o iscă, fără voie, roade doar mental şi se opreşte, ca o atingere mercenară, pe pielea tare, revoltată împotriva tatălui. În nemulţumire, în gelozie, i se pot fura hainele, poate rămâne doar cu sutienul costumului de baie, poate fi chiar strivită de pereţi, de pardoseală, pentru că îşi recâştigă pielea şi forma umană. Singura ei anatemă pacătoasă: avea dresul prea maro ....

Al doilea popas:

Flacăra Roşie. Aproape un nume de cenaclu. Nepotrivire de nume, de lume. Trezire la ora 5.30 dimineaţa- oră blestemată pe care bisturiul nu o mai poate tăia din carne. Miros de brenadez, tare, halucinogen. Sunet de bandă în mişcare. Hierofania îşi îmbracă halatul alb, impecabil şi vesta siclam primită la ziua de naştere. Vertiginos, în plicuri se ascund 2400 de lei- depinde de bandă- dungile de la pantofi se înnegresc contra- cronometru, banda nu trebuie să stea, se înmoaie pensula, banda e Demiurgul încăperii, halatul alb se pătează cu negru, banda e idealul şi pedeapsa supremă....Hierofania dă semnalul...Arca reporneşte spre ultimul popas.

Al treilea popas şi ultimul.

Scropoasa. Pe hartă, Hierofania citeşte cu interes, adnotările cu iz trecut, dar proaspăt :

Acces: Este accesibilă plecând din comuna Moroieni şi trecând de cele trei tabere şcolare, după care pe traseu marcat prin pădure, până la cabană.

Aşezată în partea sudică a masivului Bucegi, lângă lacul cu acelaşi nume. De aici se pot face excursii către cabanele Bolboci, Cheile Zănoagei, Padina, Peştera.

Dotări şi facilităţi: camere cu 3, 4, 5 şi peste 8 paturi ; apă curentă, electricitate, încălzire cu lemne.

Un astfel de popas îşi impune regulile proprii: traning roşu de la Shop- 35 de dolari, adidaşi gheată roz, cu arici- 14 dolari. Privirea se aţinteşte asupra culorilor vii şi străine, asupra unei îmbrăcăminţi neştiute până atunci şi eliberate din dulapurile străine ale unei alte lumi, de dincolo de Arcă.

Legat de Arcă, aceasta se opreşte în Gara din Sinaia, acolo unde se iniţiază ritualul pachetului pus de acasă, al mâncării compresate şi îngrijite, al gustului închis în stanioale, al şerveţelui murdar pe la colţuri. Hierofania nu face parte din ritual, şi, dintr-o parte, alunecă înspre ea, potopul de sandviciuri, rânjind batjocoritor, cu gălăgie victorioasă:

-două felii de pâine (subţiri), puţin unt, salam (cârnat) uscat, eventual şuncă, caşcaval (chiar şi afumat), roşii tăiate, sare sau vegeta;

sau
- una felie pâine, maioneză, branză de oaie sărată, felii de roşii;

sau
- una felie pâine prajită uşor, unt (sau maioneză), bucaţi de şniţzel din piept de pui, roşie sau ketchup, sare după gust;

sau

- una felie pâine....un strat icre şi peste un strat de smântână cremoasă;

sau

- una felie subţire pâine prajită bine (uscată!), un cătzel de usturoi cu care se freacă felia, câteva picături (dupa gust) de ulei, puţin sos tomat (ketchup sau sos iute), sare;

sau

- paine integrală/secară, brânză telemea, felii de roşii şi busuioc;

sau

-o felie de vin alb între două felii de bere;

sau

-parizer, pâine, parizer, parizer;
sau

- pate, margarină, brânză topită, omletă.

Etc. Etc.

Toate acestea ar fi putut să se aglomereze în Gara din Sinaia. Se prea poate să fi fost, sub un alt ambalaj, sub altă combinaţie, sub alte ingrediente. Cert este că, pachetele cu faţă războinică au început asaltul împotriva colţului din care privea Hierofania- ea singură fără reţetă, fără pachet, uitată şi lăsată doar să privească.

Scropoasa se deschise cu două vile şi o casă. Traseu marcat, în patru ore, Arca poate urca la 2000 de metri. Un ţigan vinde gumă de mestecat....Prăpastiile grele se parcurg în cârca hamalilor, înhămaţi la alergat, precum în Colloseum-ul din Roma, gata să necheze prelung şi să aştepte ovaţiile tăcute ale muntelui prea calm.

Un macedon pur-sânge se desprinde de adversarii săi în iureş- ştie mai bine traseul decât ghizii care îl inventaseră- cu încheieturile tari şi grumazul încordat, cu picioarele din faţă galopând halucinant. Aruncată din şa, Hierofania îşi făcea mustrări de conştiinţă. Regula era clară: Pe drumurile asfaltate căutaţi să mergeti pe margine, pe porţiunile ierboase evitând terenul prea tare care oboseşte articulaţiile calului. Ori de câte ori e posibil căutaţi să luaţi cărările cele mai potrivite pentru picioarele calului. Pe porţiuni nesigure, cu gropi sau sol prea pietros coborâţi pentru a uşura trecerea, treceţi dârlogii deasupra ancolurii calului şi mergeti înaintea lui. Alegeţi alura potrivită terenului. In pădure solul e în general de bună calitate dar poate fi alunecos sau acoperit de crengi. E preferabil să mergeţi la pas atâta timp cât vizibilitatea sau siguranţa solului nu permit aluri rapide. Pe câmpie, vara, pământul este de multe ori foarte tare; nu galopaţi pe astfel de teren, mergeţi la trap. La mare nu galopaţi în apă, unde calul ar putea să se împiedice de pietre sau în gropi.

Căzătura distruge echilibrul perfect al traninig-ului roşu şi sparge Arca în mii de bucăţi mărunte, inegale şi fără culoare. Pintenul de bronz al triremei se încleştează într-o ultimă sforţare, accea de a-şi mai menţine echilibrul. Scândurile crapă şi trosnesc, în ritm. Apa vuieşte năvălind prin spărtură, rumegând cu dinţii mari, Arca rănită. Potopul invadează fără să fi cerut voie, întreaga călătorie pe care Hierofania credea că o poate opri, în unghere trecute, în colţuri pustii, departe de privirea viitorului care se ţese ca un ghem de urzeli străine.

Arca se îneacă, oftând, bolborosind, adâncindu-şi silueta, personajele, decorurile, visele, gemând sub uitare, în disperarea umplută până la refuz de apa stârnită prin colţuri. Rămâne doar Hierofania, purtată pe umeri de hamal, în formă de peşte înotând....

X

Eroic, mulţimea se dilată.

Chinovie - harul circulă liber în bande cu chimonoul dezgropat, se frământă în dosare- insurecţii şi un schizofren crispat.

Falic, mercenarii umblă pe din coate, cu un irigator bucal strâns între pleoape- intifada mimată în noaptea de amor cu avangarda trasă.

Proletar, se strâge bisturiul între coapse- Hierofania notează o schemă şi o busolă de scuipat - e un ciob de dinte (de pe partea dreaptă) malformat în cavou, speriat că e dat afară pe din dos sau pe din faţă... receptiv de singur.....

Indiferent de tipul topogramei (eter sau Bucureştiul real)
sintagmele stigmatizate de ideologie, exerciţiile controlate ca mod de conectare, bulevardele urbane, apocaliptice, toate se intoxică cu blocuri, spaţii reziduale, calcane, conducte şi subsoluri, cu fiinţe, locuri şi spaţii înlăuntrul lor, domestice şi intime, politice, dezagregate şi iluzorii.

Încremenit în oase dulci, mentalul colectiv reacţionează. În indiferenţă, în nerecunoştiinţă, în trădare, sub marsupiul greoi, lumea clocotea. Hierofania desprinsă din cărţile iniţiatice, cu file grele, îşi consulta, în zbor, busola pentru a nu se pierde printre vârfurile înalte ale unui oraş străin, în fierbere.

Maşina 102 se îndrepta agale, după traseul ei cunoscut şi prestabilit (în)spre cartierul Giurgiului, scrutând evenimentul istoric, nesimţindu-i, prin geamurile mari, încărcătura decisivă, ca o bombă cu ceas stricat, dat înapoi în decembrie 1989.

În spaţiul aparent molcom, maşina se opreşte, lăsând loc gurilor deschise în strigăt, să anunţe manifestaţia de la Universitate- chemare fără noimă, fără explicaţie, fără reper, ca-ntr-un vis de semne prevestitoare, aruncate în grabă peste o zi care părea să nu prevestească nimic. În dezordinea colectivă, lumea părăseşte cifra 102, pentru a deveni victima numerologiei geroase- 22, 23, 24, 25, 1989.

Cu acul busolei întors înspre părţile laterale, Hierofania se îndreaptă, impasibilă, înspre cartierul cu blocuri faţă-n faţă, spre Aleea Giurgiului, spaţiul în care totul se poate clarifica, în care se pot aduce veşti clarificatoare de prezenţe feminine, care lucrează şi, momentan, şi locuiesc împreună.

În derută, lumea îşi descoase gura cusută pe lateral, frenetic, ascultă supusă chemările haotice din balconul Julietei revoluţionare- de la televiziune la radio şi înapoi- într-un joc de lumini şi umbre: în balconul luminat se trăieşte, pe străzite umbrite se moare!

Verdictul s-a stabilit: oroarea comunistă s-a extirpat, busola arată bine şi corect, deşi la Universitate miroase încă, acut, a gaze lacrimogene, într-o apăsare de aducere-aminte. Era perioada în care Hierofania se angajase, urmând traseul firesc al “omului de lume”, perioadă în care nu ştia că va zbura, purtată de hamali, în alai, peste lucrurile acestea simple şi cuminţi, ascultătoare, aşezate în sertare şi împăturite corect. Alături de o colegă, combinaţia reuşită, alchimic, prezenta o creatură rahitico-geamandurală, cu contraste alăturate, desprinse din acelaşi bestiar, cu tuşe definitive şi ochi mari. Geamandura oferă rahiticei colacul de salvare- cumnatul ei, întru-potrivire perfectă, pletos, bărbos, gata de fixat în tiparele ideale, cu artificii rock-ăreşti şi lecturi de Dilema şi 22. Timp probabil: Golaniada. Personaj (im)probabil: parte masculină desprinsă parcă din mulţimea de acolo, din corturile fără intrare şi fără ieşire. Cel menit să se potrivească, se tunde, se schimbă, îşi dă de gol scheletul de dedesupt, oasele feţei deghizate, sufletul ascuns- Hierofania înmărmureşte- e personajul de pe banca din Aleea Giurgiului, e cel care pictează şi cântă la chitară, e paternul care o urmăreşte şi o cheamă, oedipian la întâlnire, la incest, la reunire. Perechea e alungată irevocabil, în afara cetăţii de carne, în afara întâlnirii, în afara recunoaşterii. Geamandura vede poza şi înţelege, şablonul e perfect, distanţa e enormă, gândul e departe...Hierofania învaţă să zboare pentru prima dată!

XI

Ca un cântec de trecere, fir după fir, amintirea şi resemnarea se înlănţuie în corzi subţiri aruncate peste carnea trădătoare. În văzduhul prin care trecea Hierofania, graniţele se deschid, se filtrează carnea prin obraji- avioanele nu se izbesc de avioane- iar hamalul se lasă iubit, palpitând sub aripile cenuşii ale dinţilor, deschişi în sărut. Clădirile ascuţite gâdilă tălpile împreunate în amor, ca un zgârie-nor de dorinţă difuză, golaşă ca un munte deschid înspre ieri.

Iubirea care nu trebuia să fie- există reguli şi pentru ea- este un canaval vivid, disecată de muşchii grei pe care se sprijină, atunci când adoarme înlănţuită.

La patru mâni, orice fus oral se suprapune, orice jet de lumină îşi măsoară capacitatea exactă, religia nu mai desparte, Vestul şi Estul se dumiresc, dependent unul de altul, adrenalina se pompează în gramaj egal, fără greutate, autodevorându-şi clipa trecută sau cea din aşteptarea imediată.

Iubirea lor e carnivoră şi se serveşte din tot ceea ce mişcă anacronic, în delirul cuminte al zborului deasupra oraşului fractal al luminilor stinse. Dar, în zbor nu eşti niciodată în siguranţă. Imaginile se încheagă din pixeli, ocultând, deturnând geneza aripii aruncate peste un altădată gată să fie răpus.

Într-o calambur de clipe sofisticate, hazardul pare controlabil, salvat în fişiere deschise, cu răni, trecut, statistic în tabele cu reclamaţii, traduse camelionic în cifre, în numere, executate cu ritm şi rimă. Hierofania devine disponibilă la emoţie. În trăire, fiecare e pe cont propriu.

De la geam, o aliură sportivă - ghicită de profilul balconului pe care, acelaşi personaj cu mustaţă aranjată şi chitară clasică îşi petrecea după-amiezele calde- îşi făcea simţită prezenţa, prin plimbări constante şi fără calcul. Într-un salt grăbit prin amintire, Hierofania se poziţionează incomod, după 9 mai, data la care personajul masculin alesese să se transmute în spaţii închise şi cu acelaşi decor, în urne de crematoriu uitate în spaţii reci.

O abundenţă nefirească de cartuşe de Kent lung, albe şi tari. În faţă, terasa cu miros de mici şi bere, aproape ruptă din peisajul elen şi cu nume de Zorba Grecul autohton- Muzakis. Aici, ca şi cum, amintirea îşi revendică dreptul ei total, aliura sportivă îţi poartă bicicleta şi aşteaptă o ţigară lungă şi grea, căutându-şi ca-ntr-un joc mingea pe sub maşinile lăsate să se odihnească cu motorul încins- pată a lacomei industrializări de cartier.

Între bicicletă şi minge, cu buzele deschise pentru a extrage din Kent-ul lung toată seva lui, aliura sportivă o poartă pe Hierofania pe un traseu molcom, fără denivelări, fără surprize, fără uimiri, pe străzi cu nume istorice, cu miros de bar, cu prenume de fată: Gherase- Trei Scaune-Silvia- Elena.

Între întâlnirea condiţionată de spuma şampaniei gata să se reverse peste un pariu de carne şi fermoarul uitat desfăcut, între deschizătura sumbră a pantalonilor subţiri, între sticla de vin roşu şi canapeaua extensibilă, între masajul hipnotic, dans şi sărutul pripit, nu a existat nimic altceva decât sunetul staţiei cumpărate de acelaşi personaj masculin, repetând în chemare.....Clipe de dor, amintiri....

Dacă toate aceste aminitiri s-ar închide între cutie de mir proaspăt, atunci gândul Hierofaniei s-ar opri la Biserica din cartier, în care se jură, se leagă, se dezleagă, se împreunează veşnic, destine care nu se vor, care nu se pot închide, care nu se cuprind decât pentru o clipă.

Dincolo de staţia de tren de la Pantelimon- Cartierul 23, piaţa- trenul- ţiganii se contopesc într-un peisaj fără contur, la grămadă, invadându-se reciproc, asaltându-se continuu. De aici începe drumul spre Vasilaţi- şi hamalii se grăbesc să-l parcurgă- şi se închide într-o cameră pustie, în care o mână îmbibată în sângele menstrual al clipei, înghite haotic, prezenţe rudimentare care vânează pe la ferestre, care închid în pumnii ameninţători jurăminte false, care uită ce s-a întâmplat şi pe ritm de muzică, dansează frenetic, ţopăind, ca în nişte saturnalii eşuate de la primul act.

Aceeaşi aliură sportivă între alte siluete sportive, gata să îşi renege sexualitatea, să şi-o închidă în jocul de picioare, în jongleriile tălpilor încinse. În spaţiul IMGB-ului, se recunosc, aşezate în echipă completă, cea cu nume vedic de strămoş al omenirii, cu păr scurt aşezat într-o parte, cu voce groasă şi varice grele, lipsite de date de identificare feminine, cea cu nume generic de câmpie cu flori în născare, cu păr lung şi foarte slabă, aşezată cuminte între alţi cinci fraţi şi unul înfiat, gata să devină soţie de femeie sau să se aşeze supusă în faţa bărbatului (acelaşi macedon care cunoştea legea muntelui de la Scropoasa) şi să facă ceea ce i se dictează de cea care o priveşte sau grecoaica greoaie, portar masiv, cu alergie la prostituţie şi adepta controlului declarat, asezându-se în faţa Daciei ei vechi în ghenunchi şi neprimind altceva decât vărsătorul în capsula albastră atârnat de un lănţişor de aur, brelocul de argint cu hieroglife, telefonul Portocală- pe care ea le dăruise şi care acum i se întorc, ca un bumerang triumfător, pe sub Arcul de Triumf, din maşina în viteză.

Cantonament la Horezu. Dealuri în alergare....Insignifiantă alergare...

Hierofania trage grumazul hamalului, în oprire. La Chez Gabi, culorile şi formele se potrivesc, mărunţişul alunecă printre Stella Artois şi ruleta din spatele, din gurile deschise ale aparatului ce vinde iluzii mărunte. Şeful de personal gata să uite de examenul de a doua zi, degustă impasibil şi negru un cocktail de fructe.

La Virtuţii, hamburgerii sunt inegalabili şi se mănâncă pe scaunul şoferului. Niciun alt alimenta sau senzaţie (fie că e madelenă proust-iană sau caniculă şi miros de tei) nu deschide mai bine porţile ferecate ale spaţiului, aproape eliade-ian, în care ţigăncile se plimbă îmbiind....Maşina poliţiei face slalom, miroase a alcool, transportă la secţia 21, trăgând în stânga, umărul pal al hamalului, disputat din dreapta de braţul greu al grecoaicei. O mitralieră postată la mijlocul trupului, în odihnă. Se scrumează pe jos şi se scuipă, în prelingere, pe geamul mare al posibilei captivităţi. Grecoaia emană miros bahic şi roade cu dinţii deschişi guma de mestecat lăsată pe pachetul de ţigări, remestecată de alţi dinţi, de alte temeri.

Hierofania zâmbeşte....Nicio tentaţie feminină în vânzare nu se îmbracă în blugi şi în adidaşi...

XII

Atingerea cu care hamalul o purta pe umeri pe Hierofania se împrăştia într-un timp reversibil şi izomorf, pipăit pe din dos de aţe irizate, de ghergheful care a ţesut covorul prelins în odaia din care evadase Hierofania: alb de cuvinte, hămesit, cu colţurile prematur îmbătrânite- incredibil de fragil corsaj, îmbolnăvit de gripă de covor!

Sub cerul cald, hamalii devin multiplu de unu, simulacru de identitate nesfârşită, probabil, rodul unei legături extraconjugale dintre aripa stânga şi cea dreaptă, împreunate prin ceaţa cu reflexe de culori ciudate.

Aruncând o săgeată cu sens dublu, alaiul se opreşte, înfiinţând în articulaţii, locul de popas, nisiparul odihnei, dizlocând omoplaţii hamalului şi făcându-i hamac.

Dedesubt, Bucureşti: străzi, apartamente, curţi, gări, apoi piatră, igrasie şi secetă, suprastructură striată cu cicatrici, arhitectură care se mişcă după balansoarul omoplatic în care Hierofania se odihneşte. Pythia dă sentinţe despre spaţiu: înspaţierea fiinţei- arhetip lichefiat, disproporţii scandalizate.

Realitatea se descompune, în competiţie cu ea însăşi....Hierofania aţipeşte deasupra realităţii.

Hierofania şi-ar fi dorit, până la vârsta de zece ani, să meargă la mănăstire. Ştie doar că la vârsta de 29 de ani s-a apucat de fumat, că obişnuia să citească în Chişmigiu, la Biblioteca Mihail Sadoveanu, că trupul murdar nu are nimic în comun cu sufletul pur, că spaţiul deschis îi face corpul să se chircească, că doar bipezii sunt fericiţi. Doar aceste gânduri fragmentare îi revin din existenţa ei captivă în apartamentul pe care l-a decupat, l-a deschis înainte de plecarea cu alaiul său.

Îşi mai aminteşte ordinul de lucru, biletul de plecare de la ora 7.30, Bucegi-ul de vis-a-vis de liceul Iulia Haşdeu, cu trei trepte şi terasă, în care se intră fără vamă, direct, în dreapta, înspre fumători. Bodegă simplă, în care se mănâncă ieftin şi bine, în care şeful orchestrei, Carol, ştie să dicteze ceea ce se potriveşte amintirii: Drumurile noastre toate, D-ar naiba în tine, dragoste!

În acelaşi spaţiu, cu amprente de identitate aproape naţională, Ciorcârlia, restaurant arăbesc. Aici un verişor posac şi rudimentar îşi poartă mapa plină de bani, şi-o ţine aproape şi atunci când se retarge la WC, dar nu ezită să arunce din ea, să provoace micii deja mâncaţi să se amestece cu alcoolul în clocot şi să erupă ca un vulcan activ cu lavă groasă şi incoloră. După Şarpele Roşu, Ciocârlia- ciudată combinaţie între mişcarea asiatică şi pasărea românească cu iz de dansatoare orientală!

Cu berea Tuborg între degetele din faţă, Vrăjitoarea nu ştie că are destinul indexat. Dansatoarea este chemată la masă, i se propunere o partidă de căsătorie- orchestrei i se strică tabietul, cântă româneşte-, banii de pe jos se culeg cu guma de mestecat lipită de tocurile înalte!

A doua zi, se mănâncă la Innes Burger, se bea iar la Bucegi. Un personaj feminin cu vitiligo, îşi ascultă muzica la walkmen-ul cumnatului ei, îşi apostrofează, telefonic, mama, preferă doar Busuioacă de Bohotin, scapă în delir walkmen-ul în apa murdară a toaletei deschise.

În apartamentul din Doamna Ghica, se spală pe jos cu cârpa udă şi se aruncă cu ea, cu precizie şi la ţintă, împotriva celor care, în asalt, incită la cântul Ciocârliei sau la escaladarea Bucegilor!

XIII

Asemeni unor caligrame, depresiile aruncate în zbor, nu sunt nici opace, nici expresive, nici transparente cu totul, nici măcar abandonate definitiv, ci doar nişte senzaţii ce atârnă de o umbră cât un degetar, mânuite dibace în crepuscul. În refren poetic de ciorja-pada, norii prind forme ciudate cu ochi şi urechi de lut, cu şerpi exorcizaţi din inimă şi postaţi ca la avizier cu ochii în sus şi gâtul înspre soare. O intensitate imediată cere alaiului să nu se depărteze de traseul fixat cu piroane de os, ca un pansament curat şi lung, existând disparat de rănile grele şi mari, de pielea desprinsă de pe oasele mari şi pătrate.

În aer nu se îngraşă, nu se slăbeşte, nu se cultivă silicon la capătul băii. Manualul pe care îl ţine hamalul în mâna stângă deschisă, oferă toate informaţiile:

1.DECOLARE. La o aripă de avion modernă, flapsurile (voletele) din spatele aripii sunt coborâte la decolare pentru a mări portanţa.

2. ZBOR ORIZONTAL. În zbor, flapsurile sunt retrase, în scopul de a reduce rezistenţa aerului. Pentru viraje sunt ridicate sau coborâte eleroanele, suprafeţe de control mai mici, aflate la capetele aripilor.

3. ATERIZARE. Flapsurile sunt coborâte, pentru a menţine portanţa la viteze mici, iar de pe suprafaţa de sus a aripii se ridică spoilerele, care acţionează ca frâne aerodinamice.

Aerul e absorbit prin faţă, comprimat de un ventilator, amestecat cu combustibil şi aprins. Gazele rezultate, în expansiune rapidă, sunt evacuate cu viteză mare prin ţeava de eşapament (rotind în trecere turbina ce învârte ventilatorul). Evacuarea gazelor împinge motorul înainte - implicit avionul în întregime.

În acest aer plin de semne, cuvintele sunt rostite doar pe jumătate şi aerul se respiră prin dungile deschise ale pantalonilor mulaţi, inerţi şi haotici, adormind pe la alţii în suflet. Acesta e doar un crepuscul parţial, cu jaluzele trase, temătoare şi sfioase. Credulă, Hierofania trage perdeaua!

Alaiul porneşte, în nesomn, cu palmele grele şi buze însetate, cu trenul de Prahova înspre comuna Sălciile, acolo unde se ajunge cu rata, sticlele goale se aruncă dintr-o parte în alta, ritmat şi apa e salcíe.

Hamal, spirit, străin sau consătean- aici fiecare salută pe fiecare şi drumul îşi are mersul firesc, linia punctată cu exactitate, ritualul propriu, întinderea de 2 km.

Un contur cu nume cristic, îşi regăseşte bunica, puţin cocoşată, minionă, care face ciorbă fără carne, care refuză să decapiteze găini şi foloseşte ca ingredient cartoful mare, cu pământ, gata germinat în sursa lui fecundă. În zilele creaţiei, aici încă nu s-a făcut lumină. Doar două Eve se aşază pe marginea prispei, fără să guste din măr, fără bine şi fără rău, fără ispite şi căderi.

În depărtare, un magazin din care se cumpără bere.

Pe uliţa cu noroi, bezna adâncă se măsoară în dealul coborât, în valea urcată.

O discotecă de sat. Ca într-un schimb de roluri, ciudat e cel care vine din afară şi poartă ciocate, pantaloni portocalii, fumează ţigări Moore verzi sau roşii, subţiri, maro. Tot ce e străin se înseamnă, ca la ţintă, cu bucăţi - arme de noroi aruncat pe pantaloni, din spate, de cete de copii în armură protectoare.

Un Cămin Cultural. Mese aşezate afară, pe pământ. Aproape ca în discoteca Meridian, cu scaune susţinute pe perete, care se trag şi retrag, schimbând meridianele, paralele, fusul orar. În spaţiul acesta izolat, nimeni nu a văzut şi nu are rest la bancnotele rozulii de 10.000 de lei, abia apărute şi sfidătoare.

Aici nu se dansează, ci doar se joacă, aproape ludic de-a ielele, se aprinde lumina şi ceasurile 12 ale nopţii pornesc hora, vârtejul nebun al pământului înalt care intră în pantofi.

Hierofania degustă vinetele, roşiile rupte din uterul grădinii, şterse şi mâncate aşa cu gustul naşterii lor. În apropiere, o gârlă în care te afunzi în noroi. Mai departe, un gâscan şuieră ameninţător- paznic la gardul grădinii.

Tot aici, porumbul nu se negociază, nu se cumpără. Se fură sărind gardul, cu sprijin pe copacii putrezi, se ascund în maieuri largi, se desfac printre sânii ieşiţi în afară, se alunecă, se cade, se rup copacii în putrefacţie, se planează pe frunte, în cap, şi nu doare, doar se râde, se degustă, se râde iar, se trăieşte.

Hierofania îşi sprijină uşor, faţa pe degetul mare. S-ar putea să fie un semn de plăcere....

XIV

La fiecare bătaie scurtă de aripi a hamalilor însetaţi şi goi, Hierofania îşi poartă silueta cu greutatea incomodă a celui care simte povara unui peisajul pragmatic în care fiinţele grele luptă să (supra)vieţuiască. În lumea de jos, fiinţele devin simpli bipezi, cu picioarele lungi şi febră mare, cu gânduri haotice care îi mai chinesc uneori, cu dureri în creştetul amintirii- ca şi cum vidul ar durea- cu universuri întregi care par să li se caşte ameninţător în faţă, cu escamotări grave şi gânduri cuminţi despre moarte.

Ca-ntr-un proiect de călătorie, Hierofania construieşte treptat, porţi în eterul firav, amintire- pavată cu margini Shambală, cu iz vestic, denaturat şi ofilit, de nesupunere, spontaneitate, risc sau exces. În amintire, fiecare ajunge în felul său, precum într-o Revoluţie a rucsacului, tatuat deasupra buricului- cruce egipteană cu trei sori, cu trei cuvinte, cu multe rânduri, cu paralele care se unesc, se desprind, se împerechează.

Aproape narcotic, în anamneză, memoria vegetală se desprinde din papirusul hamalului roşu, memoria organică a hamalului cu mintea albă şi cea minerală a tăbliţelor de argint ale hamalului negru, par să se îngramădească în fusul Hierofaniei torcând peste catedrala ucisă de clădiri înalte, despuiate, la vedere. Pe suportul slab pe care este aşezată Hierofania, se aşază un altul tare, dincolo de privirea iscoditoare a hamalului: orice cunoaştere este o re-cunoaştere, o rememorare - reamintire a cunoaşterii din trecutul prenatal: în trecut sălăşuieşte nu numai tot ce e bun, frumos şi nobil, dar şi toată înţelepciunea!

În jurul Hierofaniei, vântul poartă vuiete ciudate, incantaţii ciudate, şoapte adânci. În transă, mişcarea alaiului devine sacadată, somnambulică, gura hamalului hidoasă: ceea ce e un început, e nenăscut. Căci în chip necesar din el trebuie să se nască tot ce s-a născut, iar nu el din altceva. Daca începutul s-ar naşte din ceva, ar însemna că există o naştere nu dintr-un început. Deoarece acesta e nenăscut, trebuie să fie în chip necesar şi nepieritor. Fiindcă pierind începutul, atunci nu se va mai naşte nici el vreodată din altceva, nici altceva nu se va naşte din el.

Hierofania adulmecă cuvintele profetului şi varsă nectar în poala tremurândă: fiinţa care transmite mişcarea şi o primeşte, în momentul în care încetează a mai fi mişcată, încetează a trăi; dar fiinţa care se mişcă pe ea însăşi, neputând să îşi lipsească sieşi, nu încetează a se mişca şi ea este pentru celelalte fiinţe care îşi au originea mişcării în afara lor, sursa şi principiul mişcării.

Poate prin vis i s-a injectat în gând ambrozie caldă...doar aşa se explică faptul că Hierofania tatuează, cu mâna stângă strânsă, pe spatele hamalului sângerând, cuvinte stranii, cu pene de foc: pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate părţile în cerc; este compus din elemente şi, fiind împărţit în intervale armonioase, formează două cercuri legate între ele, dintre care cel interior, fiind împărţit în şase părţi, formează totalul celor şapte cercuri. Acest cerc interior se mişcă în diagonală spre stânga, iar celălalt, înclinat faţă de primul, spre dreapta. Din această cauză, acest ultim cerc le stăpâneşte pe toate, fiind unic, pe când cercul interior este divizat; cel dintâi este cercul identităţii; al doilea, cercul alterităţii.

Glasul profetului se aude jubilând la meditaţia Hierofaniei.

Un agavni mai bate, aproape de ramura de măslin, matern, din aripi: a separa cât mai mult sufletul de trup, a-l deprinde pe cel dintâi să se strângă şi să se adune în jurul lui, desprinzându-se de pretutindeni din trup, şi să vieţuiască, pe cât poate, atât în ceasul de acum cât şi în acel de apoi, singur prin sine, desprins de trup ca din lanţuri.

Hamalul numără invers....10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1.....Hierofania mai rosteşte, hipnotic: ...este tot atât de sigur că viii provin din cei morţi cât este de sigur că morţii provin din cei vii. Şi dacă e aşa, atunci avem un semn neîndoielnic că nu greşim spunând că sufletele morţilor există undeva, într-un loc unde ei renasc. Faptul că sufletul împărtăşeşte părerile şi bucuriile trupului, determină în el, în chip necesar, aceleaşi înclinări şi acelaşi fel de creştere, de asemenea natură încât el nu ajunge niciodată la Hades în stare de puritate, ci mereu plin de corporalitatea din care a ieşit. Ceea ce degrabă îl face să recadă într-un alt trup, ca o sămânţă care încolţeşte într-un alt pământ. Astfel că nu îi este dat vreodată să sălăşluiască alături de ceea ce este divin şi pur şi veşnic păstrător al formei sale.....şi, în acelaşi eter, purtată pe braţe, se trezeşte!

În alaiul Hierofaniei, fiicele lui Phorcys şi ale lui Ceto, păşesc în ordine tulburătoare: Euryale, Stheno şi Medusa, cu aer nemuritor (primele două), cu braţe de bronz şi aripi de aur, cu zeci de şerpi încolăciţi deasupra capului, cu priviri de foc ce împietresc uimirea. Prezenţe chtoniene, întunecate, pată de noapte deasupra alaiului în mişcare.

Din mare, gorgonele îşi întind mâinile uriaşe din aramă, cu gheare ascuţite de oţel, cu capul acoperit de şerpi veninoşi, mişunând, şuierând, cu colţi ascuţiţi ca junghierele, cu buzele roşii ca sângele şi cu ochii sclipind de furie. Erinii născute din sânge, harpii- monştrii înaripaţi cu corp de pasăre, gheare ascuţite şi cap de femeie. În alaiul Hierofaniei, terori de fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, corporalitate antropomorfă în succesiune patriliniară....Mari Prostituate Apocaliptice.... Feminitate tenebroasă- alai ciudat de gânduri suprapuse amintirii.

Euryale e mică, blondă, plată, versată, cu ochi căprui şi şoldurile strâmte, cu sâni mari, puţin lăsaţi, picioare drepte, cu dinţi perfecţi şi buze fără adâncituri, cu ruj roz sau maro deschis.

Euryale, gorgonă nemuritoare, vie şi veninoasă, gata să se împreuneze la lumina zilei, să îşi atribuie rolul de formatoare sexual, gata de provocat sexul mental, de trezit amiciţia sinceră, de recompensare a atenţiei nedisimulate, de încasat banii pentru trupul ei. Bea wiskey şi, în restaurantul în care lucra, ea era maestra, cea mai puternică între gorgone, gata să aducă echivalente feminine pentru plăcere, să se lase posedată, cumpărată, mecanizată: nu închidea ochii, nu gemea.

Semn particular: un copil.

În sinceritate, acceptă stomatologi arabi, armeni din restaurante- feţe împietrite care au îndrăznit să privească spre Hierofania. Împrumută din spaţiul acesteia, locul de împreunare, poziţia şi clipa, se lasă văzută, e gata să cumpere din banii primiţi orice, totul.

Sexul ei lacom roade pilonii de susţinere ai amintirii. Hierofania se întristează.

Stheno e falsă, înaltă, blondă, cu ochi verzi şi rimelaţi, cu ojă roz peste unghii, cu fusta lungă şi dreaptă. Îi place Elada închisă la Muzakis şi pâinea groasă plutind peste uleiul bunicii lăsat în tigaie. Gorgonă cu sâni mici şi şolduri strânse, mimând Marea Prostituată, cu ochii întorşi hipnotic, gemea. În încăperea alăturată, bunica ei nu ştie, nu vede alaiul care cheamă, nu simte ieşirea ei în afară, caietul de geografie, uleiul, mimarea, tema de clasa a VIII-a.

Sexul ei neinocent sfidiază pilonii de susţinere ai amintirii. Hierofania se lasă surprinsă.

Medusa, fecioara frumoasă, dar muritoare, al cărei chip Hierofania îl poartă întipărit pe egida ei, purtată drept platoşă. Paianjen indian tatuat pe umăr.

În irealitate, Hierofaniei îi place să joace bedminton cu ea. Fără telefon, se sună la vecina de la 4, pe dibuite, se caută, se simte izul casei din Ferentari, se vine din Iaşi, se află în Ploieşti unde e strada Doamna Ghica din Bucureşti.

Contur măsliniu, ochi căprui, migdalaţi. Ceva o poartă în căutare...poeziile...luna plină. În casă se aşază încă un pat pliant, pe care să se aşterne şoldurile mari şi buzele groase, sânii mici şi simţul ciudat care rosteşte indic că ea este. Pe scândura camerei, ochii îi sunt închişi....cu mâna grea pe gură, nu geme, nu vorbeşte, pleacă şi revine urmărind aceeaşi umbră pe care o cere, o vrea înapoi din amintire. Ar fi vrut să mănânce pepene. Amintirea e de neîntâlnit, se ascunde pe balcon, pe vine şi o alungă în afara cetăţii, departe.

Sexul ei inocent adoarme pe pilonii de susţinere ai amintirii. Hierofania regretă amintirea de ieri.

XV

Ca un cuvânt greu lăsat pe marginea patului, zborul de ieri al Hierofaniei se împreunează cu plutirea de mâine- rută fără destinaţie- înspre respiraţia ţintuită de vânt a amintirii care ştie să respinre- expiră 1, 2, 3, 4 - ţine respiraţia - inspiră, 1, 2, 3, 4. În urme, hamalul tresare ca o perdea umflată de griji, iar alaiul aruncă pumnale înspre lumina de la rasărit, înnegrită de oase vechi şi funingine- văzduhul vuieşte de muşcătura de paianjen de sub pat, de gândacii rozalii ascunşi prin căni mucegăite, cu râsetele de strigoi pe la colţurile cerului şi şoapte ca biciul aruncat, în flagerare, pe spate.

Iniţial, iubirea Hierofaniei şi a hamalului părea imposibilă, ostatică, împinsă la marginea mitrei, însemnată de anatema reverului incantaţiei străine- noroc că semnul crucii se face şi de la stânga-la-dreapta şi de la dreapta-la stânga. Deghizată în straiele kalevalei eterice, arabescurile somnoroase ale religiei citite din cărţi, scapă, în văzduh de forţa lor gravitaţională. Pe masă, pe pat, pe scaunul drept din bucătărie, pe pata inundată a dormitorului albastru, pe confirmarea plăţii ratei la bancă, pe gene, pe piept, pe dimensiunea liberă a sufrageriei epurată de biblioteci, pe creştet, pe mâinile lungi, pe pervazul cu turturele speriate, pe mirare, pe reducerea făcută la consumul de apă, pe bucătăria zugrăvită aiurea, pe picioarele subţire învăţate cu zborul, Hierofania nu face altceva decât să se odihnească, în iubire, ca şi cum şi-ar odihni capul pe volanul aceluiaşi taxi, care o poartă dimineaţa la 5.30, înspre poarta deschisă a văzduhului pătat, cu maidanezi pândind pe la colţuri.

În arterele groase ale hamalului încătuşat, sângele speriat se opreşte în ascultare. Alaiul vorbeşte despre călătorii lungi, obositoare, primejdioase, despre oameni necunoscuţi, despre femei străine înlănţuite cu funii de lut şi taine zăvorâte, despre ochi plecaţi şi aminitiri mustind de căutare.

Hierofania dă semnalul. Alaiul îşi vede de drumul scurt care a mai rămas.

Ploile se scurg pe caldarâm, inofensive şi calde, violente şi reci, umflând şi deversând, strecurându-se prin golurile ciudate lăsate, pe balcon, de decolarea vertiginoasă a Hierofaniei care, iată că a învăţat şi zborul printre zăbrele, fără şă-şi rănească, în colţuri, aripile întinse.

Rămasă în urma ei, o portocală mecanică, ornată cu boabe de porumb, mărar şi sâmburii rodiei număraţi de hamalul ascultător. Ridichiile negre miroase a furtună...ca şi cum alaiul şi-ar arunca sinele între şinele căii ferate cu via Bucureşti - eter....

Acelaşi alai, în odihnire, joacă leapşa cu avatarii plutitori, imposibil de prins cu plasa de fluturi descusută. Un leu tibetan, blond, cu ochii calzi şi tuns din cauza căldurii pe spatele pătat ca o tablă de şah, priveşte în delir....

Reprezentanţi înzestraţi cu caracteristicile reprezentatului…orfism exilat în trup ca-ntr-o pedeapsă de carne, fatalitate de plată fără rest, negarea şi reluarea terapeutică a Bakhti-ului cu creme stimulatoare pe muşchiul obosit, ca-ntr-o curgere, non-dorinţă, ca-ntr-un afluent al dorinţei de renunţare, succesive, ordonate, plictisite. În alt corp, zborul antropofiz macină nepotrivirea aripă-corp, îşi schimbă elicea, motorul, turaţia, turbina.

Ilie şi Enoh vorbesc despre lucruri periculoase. Hierofania se aşază lângă Uriel, Gabriel, Mihail şi Rafael- hamalii ei obosiţi şi calzi de tăcere- flirt nevinovat lăsat să geamă de sub pleoapele închise.

Enoh a rămas ascuns şi nicio fiinţă umană nu ştia unde anume el trăia, ce făcea şi care erau intenţiile sale - temător şi aprig, în vârtej de praf şi vânt, deasupra unui armăsar alb decupat de pe tapetul din dormitorul nostalgicilor gata să nu mai zugrăvească mult timp de acum încolo. Hierofania se uită la ceas şi numără clipele Sivan-ului, durata popasului, întâlnirea din Achuzan, odihna prelungită, gura hamalului însetată de apă, cercurile de fum desenate pe tavanul din bucătărie.

Hierofania dă semnalul de plecare, iar alaiul se ridică greu, pe picioarele din faţă, cu grumazul încordat. În spate, pe piatra ascuţită Ilie şi Enoh caută pe hartă Ierusalimul, îşi fac provizii pentru 1260 de zile, privind în gol cum alaiul Hierofaniei porneşte cu greu ….să se întreacă cu norii şi să zboare ca porumbelul spre porumbarul lui… şi de huietul aripilor lui se tulbură văzduhul.

Hierofania îşi alintă hamalii, spunându-le doborâtorii. Nefilimii ei- creaturi uriaşe, hibride, hamalii ei puternici, bărbaţi cu renume, sumerieni, cu nume încrucişate Adapa/Adam, cultivatori de livezi ai pomului cunoaşterii, multiplicări de masculinitate, de forţă în povară.

Un prim hamal- Anu/Yahweh- rămas în Cer şi conducător a celei de a Doisprezecea Planetă- îşi poartă cu mândrie laurii pe creştetul brunet, înalt, deasupra ochilor negrii. Un hamal kafkian care farmecă şi care pune în scenă piese, scenete, ascultă Cenaclul Flacăra şi Mirabela Dauer.

Pe Lipscani, Hierofania se lasă purtată de hamalul ei, gustând aproape de Hanul lui Manuc, Bucureştiul de altă dată- hamalul ei stângaci se aşează pe mese, le rupe şi chiar nu îi este ruşine. În casa lui tip vagon, trecând grăbit din dormitor în sufragerie, hamalul se mişcă brusc, sub aşternuturi, în frământarea altui hamal. Hierofania stinge lumina......

Al doilea hamal- Enki/Ea/Azazel- nume de dor, conducător al Adâncului apelor, al Lumii Inferioare, al Lumii spiritelor şi al celei subterane- îmveştmântat în parpalac crem, brunet, tuns scurt, slab, cu ochelari negri, foarte înalt, obişnuieşte să stea picior peste picior în barul de la etaj, din Banu Manta- cu scaune şi mese joase, cu scări în spirală- alături de prietenul său din Legiunea Străină, să bea ness şi să îşi ridice ochelarii pe frunte, aşa cum nimeni nu mai reuşeşte să facă.

Un hamal dur şi ciudat.

La film, la Scala, se detaşează de prietenul său violent şi nemanierat. Cunoscut, vrea să devină hamal. Hierofania este de acord, mai ales că numărul lui de fix se termină cu 55, că apartamentul lui avea un bar în sufragerie, stătea la etajul 6 şi dădea petreceri, iar izul lui era de Old Spice- un vapor, alb cu roşu, scump şi încă neapărut pe piaţa românească. Pe balconul său, lumea o priveşte suspect pe Hierofania.....

În apartamentul lui se aude doar Al Di Meola, cei care ştiut să se joace cu vocea- George Michael, Prince, se joacă şah şi se bea Fanta. Hamal, proprietar de bar vis-a-vis de Operă, cu aliură legionară, cu o personalitate marcată de răutate, lipsit de gelozie, cu principii tari, subterane: omul nu merită nimic, nici măcar sentimentul de milă.

În convingere o poartă pe Hierofania în clubul exclusivist Aristocrat- e dezgustat de fructele exotice de pe masă şi oferă dansatoarelor bani încărcaţi de greaţă şi plictis, la Ambasador- oferă bani pentru tot, în afara drumului care o poartă înapoi în convenţii, în cotidian, la ritualul zilnic, diluvian.

Hamalul îi oferă Hierofaniei cheile apartamentului său- în jocul de-a frica îşi lasă câinele-lup liber, liber să privească, liber s-o provoace pe Hierofania să nu se teamă, în superioritate, îşi lasă mama şi sora să adoarmă, în bucătărie, pe jos, în subteranul tărâmului său, în negura depărtării pe care şi-o poartă pe parpalacul maro.

Superior- fiecare e el şi atât-, sofisticat, denunţă piciorul care îi ţine zidul în faţă, irupe în realitate, ştie şi nu vrea să ştie. Sexual încearcă, dar nu vrea să fie un simplu agricultor care trebuie să însămânţeze şi să rodească, ci vrea să ocupe, să colecţioneze tendoanele celor care nu pot să iubească şi să rămână.

În geamul bucătăriei lui, poza Hierofaniei, luată pe furiş, ascunsă, incantată, ritualizată, vrăjită. Cheia apartamentului Hierofaniei a fost returnată unui vecin, alături de iniţială primei gorgone. Aproape de poza afişată, hamalul era sigur că, dincolo de timp, Hierofania va veni.

Enlil, conducătorul uscatului (Pământului), ultimul hamal al Hierofaniei, înalt, cu un tigru puternic tronând pe umărul lui drept, cu păr blond şi ochi albaştri. Hierofania l-a întâlnit, întâmplător, la Palas, de ziua femeii- destin împlinit printre cei mai în vârstă, ghicit din cărţile unui bătrân venit întâmplător într-un bar din Strada Fizicienilor. Un hamal familist, revenit în alai, împreună cu fiul său, gata să o regăsească pe Hierofania rece, să o pedepsească făcând-o monstru, închizându-i umanitatea în distanţa dintre umărul lui şi aşezarea grea a celei pe care o poartă.

În alaiul Hierofaniei, păşeşte lateral, marginal. A fost pus mereu în aşteptare, dat afară, atunci când în abur de vodkă piciorul lui a izgonit violent, maidanezul din faţa alaiului.

Aproape de semafor, hamalul aducea din barul Hippocrat, Tanita - Hierofania refuză să mai bea vreodată ceva dulce, cu gust de zoofilie incestoasă, în împreunarea vizuală a Echidnei cu fiul ei, câinele Gerion- hamal cu trăsături de Sfinx născut mişeleşte, cu organe groase şi reci!

Hierofania îl expulzează- îl mai regăseşte de doi ori, din auzite, implicat în afacerea Ţigareta 2, mutat în Giuleşti şi mort, pe vreo stradă oarecare, calm şi uman. Amintirea tăcută a hamalilor ei, o obligă pe Hierofania să păşească privind departe înapoi, mult prea înapoi!

XVI

Pe harta cerească, constelaţiile se adună.

Hierofania şi alaiul său ajung la finalul călătoriei.

În faţă, nu prea departe de aripa – braţ a primului hamal, se întrevede Dies irae-ul, iar alaiul, în trecere, străbate, fără odihnă, sigiliul sabatic, ferecat în odăi vechi, bântuite. Busola hamalului arată că sunt aproape de Gosen, navigând pe suprafaţa uriaşă ca de cristal înainte de intrarea în Cetate, gata să împlinească dikaiomat-ele şi să protejeze Chivotul făcut din lemnul cel mai trainic şi acoperit cu metalul cel mai scump.

Timpul jertfelor particulare a apus. Un slab Laudatipe Yahwe, vibrează dincolo de porţile mari de metal, de portarul care adoarme între pereţii mici ai chiliei sale, de fiara hrănită în curte, gata să muşte cu colţii în afară.

Îngerul harului nu este de găsit şi tămâia nu mai arde pe altar, nici în cădelniţă. Pare că Arca s-a descompus, lăsând în urmă lemnul cariat şi putred al naosului- templu şi navă. Trapa navei se deschide şi pe acolo se aruncă în afară, hamsiile şi berea rece- se plăteşte la sfârşit. Pe punte, se răstoarnă căldura între vele, se minte că se încurcă camerele de dormit, că nava e a cuiva sau a altcuiva, că are sau nu are amant desprins de pe mările învolburate ale Turciei.

Bătrânul cu picioarele mâncate de helkos, în cadrul lui prea scund pentru el, prevesteşte butonând la acelaşi telefon derutat, pedepsele care vin în aceeaşi ordine, în ordinea responsabilităţii- iar lângă picioarele lui cele trei pisici se freacă în crispare! De teamă, bătrănul vorbeşte- „solii muţi" vor fi primii loviţi, iar cei ce au apostaziat şi au dus în rătăcire şi pe alţii vor fi loviţi cu mai multe plăgi succesive.

Aproape de primul cot al drumului, se pun sigilii- foame, sete, oboseală, frig, chinuri sufleteşti, arşiţa soarelui- doar atât se dă la schimb, pentru a fi cruţat.

Apele mării devin sânge. În zeci de kilometri de reţea, apa potabilă se scurge, şuroind 2.700 de km., între parametrii de calitate, departe de abateri, fixându-se între parametrii microbiologici.

Apocaliptic, sub privirea Hierofaniei, diluviul se preschimbă, fiara pseudoprofet dictează deasupra Babilonului viciat- aici se moarte, navigaţia încetează, se pustieşte prin abandonare, se loveşte soarele, se avertizează prin întreite solii îngereşti.

Se intră în război declarat cu Cerul. Între geografii simbolice, cu toponimii figurate Har-Maghedon se deschide asemeni unei fortăreţe de carne, crestate deasupra Eufratului secat. Cyaxares-Darius-Cyrus. Hamalii îşi îndeasă coiful războinic şi platoşa vibrează pe sub coastele ascuţite de război.

Fără avertizare, al şaptelea înger îşi toarnă potirul în atmosfera pamântului. Diluvii cosmice şi o mamă drăcuind îşi poartă băiatul bolnav, să urineze în borcanul de sub pat, să mănânce soldaţii puşi pe feliile de pâine cu unt, pe mierea care se scurge, pe telefonul rudei din America care plusează la ajutorul celui îndreptăţit la grade de boală, după ce s-a retras din armata care pluteşte deasupra cerului întunecat.

Babilonul se împarte în trei, cu munţii scufundaţi, lipsit de insulele mărilor calme, lovit de grindina căzătoare şi grea, cu boabe de aproape un talant. În derivă, se moare unul după altul, se urmează în stingere- femeia care-şi chinuie bărbatul şi îl cheamă după ea.

În înfrigurare, alaiul aşteaptă ca Hierofania să rostească krima, să aşeze amanţii la poarta femeii (cetăţii), la marginea Bab-ilu-ului.

- Vino să-ţi arăt judecata marii prostituate..!

Îmbracată în purpură ca împaraţii dar şi în in subţire ca preoţii, deasupra femeii, zece coarne ţâşnesc cu putere, lovesc şi taie Ierusalimul de Sus şi Babilonul desigilat, fără termen de garanţie, gata de distrus şi de ars din temelie.

O zi. În Babilon, amintirea se naşte şi moare după o zi. În bocete diferite, hamalii împărţiţi pe caste- împăraţi, negustori, corăbieri, deplâng sfârşitul drumului, ruperea hărţii, părăsirea cetăţii.

Asemeni profetesei-judecătoare Debora, Hierofania distruge matca- cuibul larvar al viespilor, care se îngrămădesc în cetatea slută şi goală.

A dat un sens amintirii ei tăcute. A dat un sfârşit prezentului carnivor din afara ei. Se poate întoarce în apartamentul ei dintr-un Bucureşti osificat de căldura care intră prin gurile larg deschise ale ferestrelor. Hamalii o scapă de pe umăr, în timp ce poarta adâncă

închide accesul străinilor nepoftiţi, baraţi de gândul hamalului- înţelept.

Cetatea Cunoaşterii, cu depozite şi arhive puse în mişcare de energhia, soliile din spaţiu, făgaşul Creatorilor, lăcaşul Ostaşilor, se închide hermetic, ca-ntr-un ritual marcat de Samadhi, născând şi contabilizând în registrele akashei universale, foetuşii care pornesc să se joace de-a-valma cu karma- şirag de perle scăpat şi împrăştiat, pretutindeni.

Rănile karmice ale Hierofaniei încep să se cicatrizeze. Departe de ea, hamalul ei îndrăgostit - Ravi Nair- continuă să trăiască prin capul său lipsit de trup, nostalgic şi trist, alegându-şi misiunea de a-i purta prin văzduh pe cei care au norocul să-l viziteze!

În faţa Hierofaniei se montează o ultimă piesă într-un act.

Un ultim prag pentru neofiţi de a deveni, în învăluire, mişti. Un decor sumbru, static, un prag subteran al Persefonei, cu uşi slabe şi gândaci la intrare, cu o teracotă care degajă fum negru, cu portar la intrare, cu scândură care scârţie, cu un avizier în derivă, cu un goş de gunoi ars pe margini, cu o toaletă cu muşte negre şi miros greu.

Decor definitiv: un cuib rotitor de vespide. Un uşor aer de arianism, de poliţie politică, de bântuire. La intrare: Eskato Bebeloi- afară cu ignoranţii!

Personaje, demoni elementari:

-un om sfâşiat sub picioarele unui sfinx- Vespa crabro- regină de rezervă;

- o larvă omenească- Goniozus legneri- lucrătoare ;

-un monstru, o himeră, un dragon- Dolichovespula- soldaţi;

-şerpi lungi- Provespa- soldaţi;

-lilieci- Media- soldaţi;

-un bot de câine- Sylvestris- lucrătoare;

-o bârfitoare jeluitoare- Omissa- lucrătoare;

-o femeie cu mustaţă aranjată- Vespula rufa- lucrătoare;

-o scârbă absolută- Vulgaris - soldat;

-Curva Babilonului- Adulterina - lucrătoare ;

-Impotentul- bondar;

-Inocentul- Vespa- soldat;

- Spelba- Saxonica- lucrătoare.

Fiecare dintre personaje s-a născut în golul dintre valuri şi nu ştie nimic legat de vastul ocean dinapoia lui.

Scena I

în care Hierofania priveşte cum cuibul vespidelor se populează şi face cunoştiinţă cu fiecare dintre ele; în care află că insectele sociale împart sarcina de a-şi conduce propria comunitate, în care recunoaşte insectele după segmentul îngust dintre torace şi abdomen, prin coloritul galben cu negru, sau alte culori de avertizare, în care se convinge că viespile lucrătoare au aripi, fie stau la birou fie au echipament de protecţie.

Scena dezvăluie faptul că , în colonia care nu se mai reîntemeiază, un număr de larve din celule primesc hrană specială şi, în loc să iasă mai multe viespii lucrătoare, aceste larve devin viespii- regine, femele sau masculi. In interiorul cuibului, puii de viespe se dezvoltă în celule special construite de către lucrătoare. Ei se hrănesc cu hrana depozitată în celule şi când ajung la maturitate se transformă în viespii lucrătoare, înmulţind numărul coloniei. Toamna, când familia a ajuns la maturitate, ele îşi părăsesc cuiburile, în căutare de fructe şi hrană dulce, devenind o adevărată pacoste.

Vespa crabro, regina de rezervă, miroase frumos, intră în încăpere şi sărută, aproape de buza superioară.

Dolichovespula îşi strânge alcoolul picurat pe masă şi închide muzica.

Bondarul intră ca un arlechin, cu pantalonii strâmţi şi ochelarii pe frunte.

Bondarul- Vespa crabro are o familie hidoasă şi grasă. Îmi este prieten până când îi voi fura secretul şi îl voi denunţa pe ascuns. Ştiu tot ce se întâmplă în spatele uşilor închise. Pot şi negocia şi asmute, la nevoie. Pot şi minţi şi prefabrica poveşti stupide, scenarii.

Dolichovespula (impasabil)- eu am avut 30 de femele din stup. Acum prefer internetul.

Un alt Dolichovespula dă lecţii de bărbăţie în stup.

- Reginelor, eu sunt naşul tuturor. Mâine îl trimit pe Sylvestris să îşi ia bacalaureatul, să îşi cumpere brăţară de aur, să îi devin naş în bărbăţie, să îl învăţ să scrie Lăpuşneanul sau Lăpuşneanu. E, ce ziceţi de asta?

Vespa- Eu vreau doar să îmi fac datoria. Bondarul ştie tot ceea ce ştie de la mine. M-a folosit şi m-a aruncat.

Omissa intră în încăpere cântând, rapid, imnul de luptă al cuibului.

- Am dat blestemăţii la Biserică. Aşa, nu aveam ce face...Să îşi rupă aripile şi să le cadă acele.

- Vespa crabro, aveţi nevoie de o cafea încălzită între aripile mele?

Vespa crabro (zgândărit în orgoliu)- Îmi eşti de mare ajutor. Pregăteşte cafeaua şi fugi pe la celelalte regine de rezervă. Adună informaţii. Eşti mâna mea dreaptă.

Bondarul- Vespa crabro e prea credul şi ocupat. Ia să-i citesc mesajele din telefon. Să vedem unde ţine banii şi unde ascunde informaţiile. A cumpărat un sutien negru....Vreau şi eu un ciocan să îl port în locul acului meu neascuţit.

Sylvestris către Dolichovespula – am devenit bărbat. Priveşte câtă acnee mi-a mai rămas. Asta este, nu pot privi decât din lateral.Dar pot face multe- mă duc să cumpăr mâncare.

Dolichovespula îl loveşte peste cap.

Vespa crabro, a doua regină de rezervă, intră surescitat.

- Sunt multe probleme de rezolvat şi de transmis- îşi aranjează mustaţa- am lucrat foarte bine, a fost un an foarte bun- nu prea mă interesează cuibul ăsta, dar mă simţeam dator să citesc de pe foaie. Unde e Goniozus legneri?

Bondarul intervine, grăbit- Vinde legume. Face afaceri, merge la nunţi. Vine puţin şi rar. Stă la fel. Se preocupată de ritualul familiei lui, de cumpărat pantofi roşii....

Vespa crabro, a doua regină de rezervă- Este inadmisibil, ca în acest cuib, cu rezultate meritorii- ......îşi uită discursul....

Vespa crabro, regină de rezervă- Omissa, unde e cafeaua mea şi ouăle de ţară gata să fie depuse?

Vespa crabro, a doua regină de rezervă, o priveşte surprins, pe Omissa- Ce bine merg lucrurile în cuibul nr.1.....

Scena II, în care femelele lucrătoare şi soldaţii o plictisesc şi dezgustă pe Hierofania, care nu îşi găseşte locul în cuib.

Vulgaris- Oaşinton, cum se aude aşa se şi scrie....Oaşinton, cu „O” mare.

Vulgaris e vădit agitată. Împrăştie cu aripile hrana de cules.

- Uite cât am de lucru...şi mai sunt nevoită să mai şi reprezint, inutil, interesele lucrătoarelor. Dar sunt frumoasă şi dorită. Fiica mea, la fel, doar tot cuibul o cunoaşte de când am expus-o în poză, ca să vadă toată lumea, că nu mă vând pe un gram de polen sau nectar.

Bondarul: Doamna Vulgaris, arătaţi foarte bine! Eu sunt fără pereche...inentez, în obscuritate, relaţii şi copiii...îmi răzbun singurătatea...dar dumneavoastră....

Vulgaris pălind, îmbujorată- Ştiu, sunt curtată, merg la teatru, îmi aştept ambasadorul, port doar haine cu model şi transparente. Nu m-aş da pe vreo viespe mai tânără.

Uite primesc şi flori, ascult doar muzică clasică. O voi plasa şi pe una dintre Dolichovespula unui Vespa crabro să aibă grijă de ea. Nu sunt codoaşă, sunt doar atentă şi asta vine din interiorul frumuseţii mele şi se revarsă în afară....

Vespula rufa- Eu nu ştiu ce să spun. Nu mă pricep la nimic, dar Bondarul mă ajută în toate. Am venit de la ţară. Dar nu sunt stingheră.

Vulgaris- Eu conduc asaltul- sus-jos-sus-jos. Fii pe pace, eşti la adăpost.

Liniştea aparent generală este sabotată de una dintre Dolichovespula alergându-l pe Sylvestris, sărind în barţele lui Goniozus legneri, ajuns întârziat şi rămas puţin.

Goniozus legneri- Sunt mereu bolnav, asta e vocaţia mea...Dar sunt şef şi ador munca femelelor din cuib. Sunt născut pentru asta.

Dolichovespula sare pe orice mascul care intră sau iasă din cuib.

Vulgaris- Parcă Saxonica trebuia să se ocupe de ordinea din cuib şi acum se ocupă de curierat. Cum îşi depun viespile noastre acele gata de atac...fără acceptul meu... Dolichovespula, să mai dansezi şi la următoare petrecere de Crăciun- în surdină, cât de infantilă şi credulă este! Şi cât de bine ies eu în evidenţă...Ce păcat că sunt pretenţioasă...dar voi avea norocul de a găsi pe cineva la fel de cult ca şi mine.

Vespula rufa- Ce ar trebui să fac? Pot să sun să văd ce îmi face familia...Oricum, nu mă pricep la nimic.

Vulgaris- Îmi eşti supusă mie şi asta e tot ce trebuie să faci!

Goniozus legneri pleacă, Vulgaris rămâne încântată de sine, Vespula rufa e depăşită de situaţie, Bondarul aşteaptă momentul oportun, Dolichovespula aleargă şi sărută în neştire, Omissa îşi freacă mâinile şi mai face cafea.

Scena III

în care Provespa zboară în căutare de hrană şi Media îşi dă importanţă peste măsură. Adulterina există şi ea. Războiul vespidelor.

Media- Media mă numesc. Am reale aptitudini de conducere. Sunt puţin cam bolovănos, dar mă descurc în orice situaţie.

Corul Provespa- Trăiască tot cei care ştiu să servească, să lucreze, să se descurce, să se înmulţească noaptea, prin spaţii nepopulate, să zboare prin cotloane, să denunţe.

Bondarul- se simte şi îşi umflă aripile.

Adulterina se întoarce în cuib. A renunţat la el şi viespea masculină i-a rupt aripile. Lucrează asiduu, nu face vâlvă, ascultă supusă, face tot.

Vulgaris (în şoaptă)- Adulterina crede că îi sunt prietenă. Nu îi sunt nimic, nu sunt nimic nici chiar pentru mine. Îi dau sfaturi proaste, o îndrum greşit. Doar eu îmi sunt suficientă mie.

Omissa- Adulterina, hai să facem afaceri cu polenul auriu. Câştigăm împreună, tu îţi recapeţi masculul şi el îţi va rupe şi aripa dreapta. Dar e rentabil.

Adulterina rămâne şi fără aripa dreaptă.

Omissa- vijelioasă şi supărată- Dolichovespula mă deranjează- îmi sună, insistent, băiatul căsătorit acasă. Ajunge. Îmi cer intimitatea de familie înapoi.

Vespa crabro- prima regină de rezervă dialoghează cu Vespa crabro- a doua regină de rezervă.

Bondarul îşi scoate jubilând, arma-ciocan din locul acului. Picură venin pe scândura moale. Un om sfâşiat sub picioarele unui sfinx- Vespa crabro- regină, regină de rezervă;

larvă omenească- Goniozus legneri- lucrătoare; monstrul, himera, dragonul- Dolichovespula- soldaţi; şerpii lungi- Provespa- soldaţi; liliecii- Media- soldaţi; botul de câine- Sylvestris- lucrătoare; bârfitoarea jeluitoare- Omissa- lucrătoare; femeia cu mustaţă aranjată- Vespula rufa- lucrătoare; scârba absolută- Vulgaris - soldat; Curva Babilonului- Adulterina - lucrătoare; Inocentul- Vespa- soldat; Spelba- Saxonica- lucrătoare- toţi simt mirosul de sânge şi, cu acele la vedere, se înţeapă, otrăvindu-se reciproc. Cuibul umflat de greutatea morţilor, se revarsă, în putrefacţie, se măreşte, stă gata să explodeze. Câteva rămăşite se tânguiesc a moarte. Vespidele au început, în cuibul lor, apocalipsa.

Scena IV

în care Hierofania este decepţionată. Piesa montată de alaiul ei, în finalul călătoriei lor, nu a avut efectul scontat. Nereuşită realitate. Infidelă viespuială şi inutilă. Hierofania află reţete de distrugere a cuibului de viespii.

- Am în peretele casei- panouri de osb, viespi care ies prin gaura de aer condiţionat. Aproape zilnic am dat cu pray, dar acum au apărut câteva mutante, mai negre, cu picioare lungi, agresive. Ce să mă fac?

- Există întreprinderi specializate în dezinsecţie. Metodele şi mijloacele pot diferi dar atâta timp cât acestea îţi garantează succesul operaţiei, cred că merită apelat la ei !

- Degeaba dai cu spray dacă cuibul rămâne. Trebuie să le distrugi cuibul. Cineva specializat.

- Ori te împrieteneşti cu ele! Ori le declari război! Da` ce ar fi să încerci să le prinzi?

- La streaşina casei şi-a făcut cuib o "gaşcă" de viespii.
N-ar fi o problemă dacă nu ne-ar stresa non-stop...ba intră în casă, ba vin peste noi când ieşim afară...mi-e cam frică de ele...Cum sa scap de viespar, fără să le fac rău? Da' şi fără să-mi facă ele mie!

- Fără să le faci niciun rău, te muţi de acolo, le afumi (dai foc la o cârpă şi apoi o stingi) - ai grijă să nu dai foc la ceva. Pui cârpa în vârful unui băţ, fier ... şi o laşi să fumege acolo cât mai mult timp, preferabil seara, când sunt adunate viespiile la cuib. Spray, apă fierbinte, naftalină, insecticid... sau pur şi simplu distrugi cuibul şi o iei la fugă.

- Mâine pun în aplicare metoda cu berea. Vreau să văd şi eu cum arată o viespe în comă alcoolică. Deocamdată, stau într-un complex de apartamente şi degeaba i-am anunţat pe cei de la mentenanţă că .... lenea e mai mare ! Aşa că tot am o bere în frigider de nu mai ştiu când, cred ca e de pe la Paşte acolo, aşa că o să o folosesc!
Apoi, mă duc să caut trape că nu mă încumet la vânătoare chiar dacă Benadryl-ul e la loc de cinste! O să pozez viespile în petrecere bahică!

- Dai cu spray de gândaci, apoi fugi din calea lor, că fac urât...aştepţi câteva minute, timp în care ele se zvârcolesc pe jos (ce sadic) şi iar le spreiezi la subţiori..Şi tot aşa pânâ când vezi că nu mai iese nici una din cuib.Abia atunci poţi scoate cuibul, care trebuie distrus, pentru că, altfel, rămân "puiii" acolo.

- Merge şi cu motorină! Tot în vârful unui băţ, şi băgată în cuib, după care e musai să te ascunzi. Si, nu uita să distrugi ciubul după aceea, că rămân ouăle acolo şi o iei de la capăt.Ştiu că tot ce ţi-am sugerat e cam " barbar", dar nu văd nicio soluţie mai "diplomată". Nu cred că daca le rogi frumos pleacă.Vezi dacă, totuşi, te înţeapă vreuna între timp, freacă repede locul cu sare şi nu se mai inflamează.Iţi spun din experienţă.

În seara care se aşterne, Hierofania nu are de gând să mai urmărească spectacolul de oameni sau de insecte în viespar.

Un obicei nesănătos - zborul fără căpăstru, indiscret şi tragic. Se acceptă să te iei după aminitire, ţinând capul în jos, analizând-o cu coada ochiului. Dar atât. Urmărirea clandestină ia mersul de lentoare al unei bărci pe apă, în plutire, în vârtej. Departe de lume, hamalii trag şalurile indiene pe post de perdele. Tot ei- hamalii tineri- deschid maşinăria conectată la tot.

Fluturare de gene false peste iluzii coapte de-o zi.

Un bol se învârte surd şi în gol peste o viespe moartă împreunată cu o libarcă. Senzaţiile de gol se înghit în sec. Fiecare zi germinează, gravid de amintire, sinteza unei ere. Fiecare respiraţie înghite ritmic extrovertirea unei tensiuni, fiecare gest erupe exorcizarea finală, fiecare privire roade hulpav boomerangul apocaliptic şi fiecare semn poartă cu sine sfârşitul unei lumi.

În câte lumi ai intrat, din câte lumi ai ieşit?

În eter se învârt idolii şi o disperare de a găsi sensuri giratorii, arătate cu degetul, neghicite în Tarot-ul vechi, aruncat peste privire. Şi acum, cărţile de ghicit, stau cuminţi, pe masă, aşteptând să le deschizi, să le farmeci, să îţi şoptează iluzii despre morţi şi despre vii, despre întruchipări ciudate de nemuriri târzii!

Oameni aleşi, aleşi să ducă, în alai, pe umeri, tava plutitoare altor vasali.

După stânca înaltă, liniştea se ascute.

Aminitirile rânjesc cu adevărata lor faţă reîncarnată.

Nimic nu este pierdut în aburii sifonului din izvoarele termale, gâtuite de corpul viespilor în şerpuire- stări prinse printe valuri, între stânci încinse.

Predispoziţia pentru iubire, pentru aminitire există înaintea apariţiei celui asupra căruia va cădea povara de a fi iubit, de a-şi aminti!

XVII

În spaţiul închis al umbrei ei lungite înspre răsărit, se prelinge, în cercuri concentrice, conturul pal al firelor negre, jucând hipnotic un joc de-a visare. Înspre arama de albastru pal, negrul se aşază, se despică, se înnoadă, se desprinde, se acuplează, fir după fir, negru peste negru. O paloare sfioasă, dreaptă, peste oglindă. O linişte pură închide gândul amintirii sau al visului nud reîntors din călătoria purtată pe umeri biblici, hinduşi, apocaliptici, în geografia cunoscută a realităţii.

În trezire, Hierofania e un nume străin, cu contur necunoscut.

În cer a învăţa înseamnă a vedea. Pe pământ înseamnă a-ţi aminti.

Pe canapeaua roşie, se întinde o altă prezenţă calmă, fără certitudini printre firele negre prelinse peste umeri, fără aburi în nările nasului cu contur prelung, fără dinamică cerească în tălpile leneşe, fără aştrii cereşti printre argintul curăţat cu scrum de ţigară. Nicotina se emană o dată cu respiraţia corectă, din stomacul contractat.

Cu ochii de peşte mascând ridul pleoapei, prezenţa feminină rumegă secundele strânse în buzunare:

Drumul trebuie să se închidă!